Pr. Radu Roșu: Negarea – forța distructivă în relații

Dragi cititori, vom discuta în acest articol despre negare și influența ei în relațiile codependente plecând de la faptul că un succes deplin în tratarea dependenței și codependenței este terapia de grup, terapie fără de care șansele de a reclădi relații sănătoase, de a-l înțelege pe celălalt și de a avea o viață bazată pe armonie și înțelegere reciprocă.

Ei bine, una dintre cele mai importante funcţii ale terapiei de grup este de a crea un substitut pentru familie. Această ”familie“ ia parte la procesul de vindecare prin faptul că se substituie familiei pacientului, din cauza căreia au apărut problemele de codependenţă. Grupul devine un loc unde copilului pierdut care mai există înăuntrul fiecăruia din membrii lui i se acordă grija şi atenţia necesară.

Şi, un lucru foarte interesant în ceea ce priveşte terapia de grup este că, deşi membrii grupului par a-şi identifica destul de greu propriile probleme, sunt în acelaş timp extrem de înclinaţi să le vadă pe ale tovarăşilor lor.

Seamănă cu povestea celor doi peştişori care înotau în mare. Ei cercetează împreună epave, explorează pădurea de alge, călătoresc de-a lungul şi de-a latul oceanului. În cele din urmă, unul din peşti întreabă: ”Oare ce căutăm?“ Celălalt răspunde: ”Am auzit că mai este ceva apă mai încolo.“

O persoană codependentă se poate afla într-un ocean de codependenţă. Toţi cei care o observă îşi dau seama ce se întâmplă, numai ea nu. Cât de nocivă, intensă, înspăimântător de puternică este forţa negării!

Să examinăm spirala dependenţei. Observatorul din exterior o poate vedea clar şi-i poate spune persoanei dependente: ”De ce-ţi faci asta ţie însuţi când consecinţele sunt atât de evidente?“ Răspunsul este negarea. Singurul mod în care persoana dependentă se poate agăţa de dependenţa ei este să-şi poată cumva păstra atitudinea de negare.

Să spui că lucrurile sunt mai bune sau mai puţin dăunătoare decât sunt în realitate, şi astfel, prin gândire magică, consecinţele se reduc la limita suportabilului, tinzând să ajungă la zero. Dacă, fie şi pentru o scurtă perioadă, negarea dispare, spirala dependenţei se proiectează în adevărata ei lumină.

Această noţiune este şi mai importantă pentru codependent decât pentru dependent. Persoana dependentă are de-a face cu disfuncţia sau dependenţa proprie; cea codependentă trebuie să se descurce atât cu problema ei, cât şi cu a celuilalt. ”Problema lui nu e aşa de rea cum pare. Se va îmbunătăţi în curând. Iar eu n-am nici o problemă.“

Persoanele codependente care cresc într-o familie cu probleme învaţă foarte de timpuriu cum să se folosească de negare. Claudia Black, pionier şi cercetător de marcă al fenomenului codependenţei, ne oferă un exemplu memorabil.

Era foarte mică – avea cam trei ani – când s-a trezit într-o dimineaţă şi l-a văzut pe tatăl ei beat, întins pe jos în curtea din faţa casei. Îngrozită, a alergat la mama ei. ”Mamă! Tata zace afară! I s-a întâmplat ceva rău!“ Calm, mama ei i-a răspuns, ”Nu, dragă, nu s-a întâmplat nimic. Tata face plajă.“

Claudia îşi aminteşte cum, la acea vârstă fragedă, a dat din cap şi a repetat ”Tata face plajă“. Astfel, mică fiind, a învăţat ca la vederea unei scene îngrozitoare să-i nege realitatea, să-i răstălmăcească sensul şi să spună: ”Nu, lucrurile nu sunt atât de dureroase şi terifiante precum par. Cumva totu-i în regulă.“

Cum se intervine într-o asemenea situție și ce implică, de fapt, intervenția?

 Intervenţia este o tehnică utilizată câteodată pentru a obliga persoana dependentă să vadă realitatea dependenţei sale. Metoda constă în pregătirea persoanelor apropiate, învăţându-le ce să facă şi ce să nu facă. Acestea merg apoi în grup pentru a-l confrunta pe dependent cu problemele sale. Nu-i vorba nici de judecată, nici de condamnare, nici de comparaţii – numai fapte. Grupul şade în faţa lui ca un singur om şi-i aminteşte date şi locuri, în efortul de a sparge zidul masiv al negării. Ori de câte ori se aplică acest procedeu, singurul mare obstacol este NEGAREA.

Intervenţia funcţionează în modul următor: oameni cunoscuţi, în care persoana dependentă are încredere, o bombardează cu fapte, pentru a o obliga să conştientizeze ce se întâmplă, oricât ar fi de puţin, oricât de pasager.

Comparăm acest fenomen cu o fereastră care se deschide, o fereastră a oportunităţilor. Câteodată o consecinţă extrem de negativă, cum ar fi pierderea slujbei, un accident de maşină sau de alt fel, crapă puţin fereastra, oferind vreo câteva ore sau zile pentru a se putea ajunge la sufletul persoanei dependente. Dar fereastra se trânteşte înapoi destul de repede – membrana protectoare a negării se sudează la loc de îndată – astfel că am învăţat să ne mişcăm rapid în cazul în care intervine o criză în viaţa persoanei dependente.

Spre exemplu, pentru că slujba este o sursă semnificativă de admiraţie şi integrare, pentru mulți dependenți, în momentul când primesc ultimatum că își pierd locul de muincă, lucrurile încep să funcționeze altfel. Marile corporaţii încep să vadă că acest tip de intervenţie oferă avantaje superioare vechii practici de a-i concedia pur şi simplu pe alcoolici.

Am aflat de asemenea, că un obstacol serios în calea unei intervenţii la timp poate veni din partea persoanei codependente de dependent.

De ce? Persoanele codependente fac uz, cu nesfârşită inventivitate, de gândirea magică. Folosită cu iscusinţă, negarea oferă o şansă într-un viitor oarecare. Deoarece ambii suferă de codependenţa de un tovarăş de viaţă dependent, adică sunt dependenţi de dependenţa celuilalt, ei fac uz de negare pentru a menţine ciclul codependenţei.

Amintim faptul că, foarte frecvent, persoanele codependente nu numai că reacţionează la dependenţa partenerului de viaţă, ci aduc cu ele în căsnicie propriile probleme de codependenţă, evident conturate.

În ambele cazuri parcurgerea ciclului este dureroasă, dar confortabilă şi familiară într-un fel iraţional (repetăm, aici nu-i vorba de raţiune). Atâta timp cât sunt adânciţi în dependenţele lor, dependentul și codependentul nu pot concepe o existenţă mai puţin dureroasă. Deşi intervenţiile şi deschiderile operate de ele pot să-i ajute efectiv pe dependent și pe codependent nici o astfel de tehnică, exceptând terapia de grup, nu a fost la îndemâna celor codependenţilor.

Deşi dispun de mai puţine şanse de a li se deschide o fereastră, cercurile lor de dependenţă sunt la fel de puternice şi distructive ca ale tovarăşilor lor de viaţă.

Un alt aspect, care ţine tot de gândirea magică, se referă la o trăsătură specifică persoanei codependente, ce rezidă în convingerea inconştientă că, într-un fel sau altul, ea este responsabilă pentru tot ce li se întâmplă celor din jurul ei.

Deşi persoana codependentă nu conştientizează aproape niciodată aceste gânduri, ele ies la suprafaţă. Gândirea magică este oricând gata să facă uz de negare. Maeştrii gândirii magice pot aşterne rânduri, rânduri de negare pentru a împiedica orice lucru să iasă la suprafaţă.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!