Pr. Radu Roșu: Alte forme ale negării

Să nu credeţi că negarea este doar un simptom exclusiv al dependenţei sau codependenţei; pur şi simplu persoanele atinse de aceste boli îl duc la extrem, aşa cum fac cu multe alte lucruri. Chiar negarea poate deveni o manie. Şi asistenţii medicali care nu lucrează cu codependenţi dau peste ea din când în când. Unul dintre principalele obstacole în calea tratării cancerului în fază precoce este faptul că numeroşi oameni amână să meargă la medic de teamă ”să nu le găsească ceva.”

Spre exemplu, putem lua un caz în care o persoană se internează pentru anumite investigații medicale. Pur şi simplu nu-i este bine, aşa că medicul internist îi face o groază de analize. La un moment dat primește vestea că are diabet dar cu dieta potrivită, plus ceva medicamente, poate trăi o viaţă lungă şi fericită.

”Eşti un şarlatan,” replică persoana în cauză. În următorul an, persoana trece de la un doctor la altul, fiind consultată de cel puţin şase internişti. De fiecare dată diagnosticul este acelaşi. Diabet. Când persoana decedează, autopsia menţionează, de fapt, acelaşi diabet. Ar fi trebuit însă să fi scris ”negare”. Și în această situație sunt multe persoane care pur și simplu refuză să creadă ceea ce i se comunică.   

Un alt aspect al negării şi gândirii magice care trebuie analizat este dimensiunea suplimentară legată de supunerea pe care o datorează soţia, idee accentuată de anumite biserici conservatoare. Excelenta carte scrisă de Kay Marshall Strom, În numele supunerii, se ocupă de una dintre cele mai urâte forme de abuz, maltratarea soţiei, folosind un limbaj clar, fără menajamente. Fără a numi codependenţa ca atare, autoarea îi expune cu claritate cauzele şi efectele, mai ales asupra copiilor.

Soţia creştină este învăţată că soţul este capul familiei, aşa cum Hristos este Capul Bisericii. Bine, până aici. Nu există expresii mai potrivite pentru a vorbi despre o căsnicie reuşită decât cele care se găsesc în Sfintele Scripturi şi, la urma urmei, ştim foarte bine că o companie cu doi generali şi nici un soldat nu are prea mari şanse de reuşită. Dar când un bărbat (al cărui tată a fost probabil, după cum spun statisticile, tot un om care-şi bătea soţia) instituie o relaţie abuzivă, el poate găsi suficiente dovezi false în Biblie pentru a-şi justifica tirania.

Nici nu e greu. Dacă citeşte 1 Corinteni 7:4, vede că Sf. Ap. Pavel ne învaţă că soţul este stăpânul trupului soţiei – ignorând, desigur, restul versetului care spune că soţia este stăpâna trupului soţului. În acelaşi capitol, versetul 10, Sf. Pavel arată că femeia nu trebuie să se despartă de soţ. Cu toate acestea, cât de puţine femei primesc sfatul care urmează – dacă este despărţită... – Sf. Pavel lăsându-le o portiţă de scăpare pentru situaţii extreme.

Autoarea susţine, și pe bună dreptate, că soţul violent nu se poate schimba aproape niciodată dacă soţia nu ia măsuri drastice în acest sens. Despărţirea şi ultimatumul ”nu mă întorc decât dacă urmezi un tratament“ sunt aproape singurele mijloace de reuşită pe care le are la dispoziţie soţia pentru a combate violenţa soţului.

Există şi copii implicaţi într-o relaţie în care soţul îşi abuzează soţia? Întotdeauna. Soţia este îndemnată să se supună soţului ei (Efeseni 5:22), dar aproape nimeni nu observă că în capitolul 5:21 Sf. Pavel foloseşte exact aceleaşi cuvinte pentru a-i îndemna pe creştini să se supună unul altuia în egală măsură.

De asemenea, soţul abuziv nu ia în serios avertismentul Sf. Pavel adresat lui în Efeseni 5:25 de a-şi iubi soţia, protejând-o şi sacrificându-se pentru ea.

Disciplină? Soţul violent citează din Evrei 12:7 paragraful care proslăveşte disciplina cerută de Dumnezeu discipolilor Săi şi îl interpretează astfel încât să sugereze că bărbatul trebuie să-şi disciplineze soţia adultă în acelaşi fel în care ar proceda cu un copil mic, sau aşa cum ar disciplina Dumnezeu un sfânt căzut în păcat.

La urma urmei, toată lumea ştie că datoria principală a soţiei este să placă soţului (pasajul din 1 Corinteni 7:32-35, folosit atât de des ca argument, spune şi că soţul trebuie să-şi mulţumească soţia în egală măsură). Nu numai că divorţul este de neimaginat, dar interpretarea care i se dă echivalează cu un blam public la adresa soţiei ce n-a reuşit să asigure fericirea căminului ei.

De aceea, în căsnicie şi, din nefericire, foarte adesea în cea a doi creştini, interpretările abuzive şi tradiţia prost înțeleasă o constrâng uneori pe femeie la o legătură lipsită de sfinţenie, la o legatură aflată între frică şi durere. Din cauza noţiunilor ei greşit înțelese despre supunere şi a repulsiei ferme faţă de divorţ sau despărţire, soţia creştină are prea puţine soluţii în afara refugiului în negare.

Dacă a intrat în căsnicie cu propria ei povară de codependenţa, negarea este compusă dintr-un amestec de falsă vinovăţie si gândire magică. Mai mult ca sigur că un soţ abuziv va transfera responsabilitatea acţiunilor lui asupra victimei.

”Îţi dai seama, dragă“, spune soţul, ”că tu mă faci să mă port aşa. Tu mă faci să te lovesc.“ Iar persoana codependentă crede acest lucru, fiindcă ea este sigură că este răspunzătoare de gândurile şi faptele celorlalţi.

”Dacă te-ai supune, cum se cuvine, nu aş fi nevoit să te disciplinez.“ Şi persoana codependentă crede acest lucru pentru că, din nefericire, ea este prea adesea înclinată să accepte o doză anormal de mare de vină pentru absolut orice.

”Beau din cauza ta!“ şi persoana codependentă îi dă dreptate. ”Este vina ta!“ şi persoana codependentă înghite momeala, oricât ar fi de proastă calitatea ei.

Negarea este confruntată cu adevărul.

”Nu-i aşa de rău cum pare“. Nu. Cu siguranţă nu e atât de rău cum pare, este chiar mai rău. Negarea face ca o situaţie rea să pară bună şi una intolerabilă sa para a fi una plină de speranţe.

”Din cauza mea face toate lucrurile astea“ (se înfurie, bea etc). E adevărat că în orice relaţie ambele părţi contribuie la generarea conflictului, dar ceea ce el/ea vrea să te facă să crezi este că tu eşti singurul răspunzător. Atâta timp cât iei de bună voie asupra ta toată răspunderea, celălalt poate să se bălăcească în dependenţa lui/ei fără remuşcare. Îi faci un rău teribil persoanei respective, dacă nu o determini să-şi asume responsabilitatea pentru toate faptele ei, bune sau rele.

”Dacă aş fi mai bun, sau dacă m-aş strădui mai mult, lucrurile ar fi în regulă.” În loc de a exagera cu strădania spre a repara lucrurile, puţină rezervă poate ajuta mai mult relaţiei, deoarece, în acel moment, nu-ţi mai asumi întreaga responsabilitate. Există un moment de la care strădania oricum nu mai funcţionează.

”Aşteaptă; în curând totul va merge spre bine.“ Atunci când oamenii se hotărăsc să se schimbe, fii atent la gândirea magică. În întreaga noastră experienţă am văzut foarte rar schimbări spontane. Şi, chiar dacă celălalt se transformă spre bine, poţi avea tu probleme de codependenţă pe care trebuie să le rezolvi!

”E o problemă minoră – cu siguranţă nu e vorba de dependenţă!” Există diferenţe semnificative în gradul de dificultate a oricărei probleme, însă, dacă un anumit lucru a pus stăpânire asupra vieţii tale sau a altei persoane, este clar că e vorba de dependenţă. Începe prin a analiza problema. Şi, dacă este vorba de ameninţare fizică, lucrurile stau şi mai rău.

”Eu n-am nici o problemă; ar trebui să vă ocupaţi de cealaltă persoană!“ Dacă cealaltă persoană are o problemă, şi tu eşti afectat de ea. Punct.

”Aşa este el/ea şi asta-i tot”. Dacă celălalt este violent, rece, indiferent sau crud, dacă acea persoană vă face nefericiţi pe voi sau pe copiii voştri, aveţi obligaţia să încercaţi o schimbare.

”Viaţa mea este mult prea întoarsă pe dos pentru a mai salva ceva. Nimic nu mai ajută.” Sf. Petru L-a trădat pe Dumnezeu de trei ori; David a păcătuit grav. Cu toate acestea, amândoi s-au întors la Domnul. Poţi şi tu.

”Facem progrese şi singuri. N-avem nevoie de ajutor.“ Se pot face progrese pe cont propriu într-o anumită măsură, dar, din când în când, cu toţii avem nevoie de ajutor din afară. Cea mai desăvârşită evoluţie înseamnă cel puţin doi paşi înainte şi unul înapoi. Chiar şi un singur pas înapoi îţi poate devia traiectoria, dacă nu cauţi o soluţie concretă.

”Orice mi s-ar întâmpla, este voia Domnului.“ În acest caz, de ce să te mai rogi? Şi de ce a înconjurat Iosua şapte zile zidurile Ierihonului? De ce s-a scăldat Naaman în Iordan? De ce luptă şi mor americanii pentru alegeri libere? De ce să mănânci sănătos şi să nu fumezi? Destinul orb nu intră în sfera de preocupări a psihologiei, ci a credinţei în magie.

”Dar nu înţelegeţi situaţia mea”, vei spune. Sau „Situaţia mea nu-i aşa”. Şi acestea sunt atitudini de negare. Mai ales, ţine minte că negarea este cea mai puternică şi dăunătoare atitudine cu care vei avea de luptat în adâncul sufletului tău şi adevărata vindecare nu poate începe înainte de a fi scăpat de ea. În esenţă, negarea este antiteza mărturisirii. Ea germinează în ”adâncurile întunecate ale inimii”, care inimă e ”nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea”.

S-ar putea să nu ne dăm seama cât de groase şi numeroase sunt zidurile negării. Poate, pentru a le sparge, trebuie să cerem sfatul sincer al unui prieten apropiat (membrii familiei sunt orbiţi de aceeaşi negare ca şi tine şi, de aceea, nu sunt observatori obiectivi). Prin orice mijloace, trebuie să vedem relaţiile şi situaţia noastră aşa cum sunt ele de fapt, şi nu cum am vrea noi să fíe.

Ne amintim de locul ocupat de ”negare“ pe spirala dependenţei. Când această treaptă este eliminată de pe cerc, când negarea dispare cu desăvârşire, probabil că o vom dori înapoi. Negarea ne protejează de pasul următor, care este dureros, poate chiar violent, dar şi vindecător. Purificator. De mânie.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!