Părintele Radu Roșu: Dumnezeu şi ochelarii de soare

Cum diferă relaţia cu Dumnezeu a unei persoane codependente faţă de cea a unui om sănătos?

Pentru persoanele care au avut relații problematice cu tatăl lor spre exemplu, aceste persoane sunt în mare pericol de a transfera aceste sentimente legate de tatăl lor asupra figurii paterne a lui Dumnezeu. Dumnezeu este însă Tatăl perfect. El nu se poate implica în relaţii nefuncţionale; El îşi este suficient Sieşi. Chiar în pofida voinţei lor, acele persoane pot să-L perceapă pe Dumnezeu în termeni mult prea omeneşti.

Spre exemplu, luăm o persoană de sex feminin a crescut cu un tată care nu voia sau nu putea s-o asculte. Ea transferă la un moment dat această situaţie asupra soţului ei, la modul inconştient, în ciuda capacităţii lui de a o asculta.

Dacă, în acelaşi fel, ar atribui inconştient aceeaşi trăsătură de imperfecţiune omenească lui Dumnezeu, puterea ei de a se ruga ar fi serios redusă. Ea, soția, ar deveni incapabilă să se bucure şi să preamărească esenţa plină de iubire a Tatălui divin. Ar putea să cadă de acord cu cei care spun că este imposibil să ajungi la o legătură intimă cu Dumnezeu, şi, în cazul ei, ar avea dreptate. Sentimentul de intimitate o va ocoli, nu din cauza naturii lui Dumnezeu, ci din cauza acelor ochelari de cal pe care i-i pune pe ochi codependenţa.

Dacă soțul L-ar concepe pe Dumnezeu ca o figură autoritară şi rigidă, ar putea uita că nici o fiinţă umană nu ajunge la mântuire, câştigând aprobarea divină prin cine ştie ce metode. Soțul s-ar afla în pericolul de a scăpa esenţa întregii Evanghelii – mântuirea prin graţie divină.

Îndurarea şi harul ar fi cuvinte străine pentru el. Mai mult, deşi s-ar putea pune de acord cu soţia lui că o relaţie apropiată cu Dumnezeu este imposibilă, motivul pentru care el ar crede acest lucru ar fi cu totul altul. Ideile lor despre Dumnezeu se află la poluri opuse. Soția vede un Dumnezeu îndepărtat şi indiferent, în timp ce soțul contemplă un poliţist divin care-i înregistrează orice greşeală.

Luăm un alt exemplu! Sean este în căutarea tatălui perfect. El L-a găsit în Dumnezeu. Dar îşi va da oare seama de acest lucru? Dacă s-ar întâmpla ceva rău – dacă Sean ar suferi o pierdere ireparabilă sau ar crede că rugăciunile lui nu-şi primesc răspunsul – ar putea să-şi închipuie că Dumnezeu e nedemn de încrederea absolută, aşa cum crede şi despre patronii lui când greşesc. Pe scurt, Sean (ca mulţi dintre noi) îl poate cântări pe Dumnezeu cu măsuri greşite şi-I poate găsi o vină.

Dacă examinăm îndeaproape un briliant, un diamant şlefuit (cu cât mai mare este diamantul, cu atât mai transparentă şi mai evidentă aluzia). Observăm că fiecare faţetă este tăiată la unghiuri diferite de cele învecinate. Faţetele unei margini par a fi aproape în opoziţie directă cu cele de pe marginea cealaltă. Ciobim piatra preţioasă şi, mai întâi o faţetă îşi pierde strălucirea, apoi alta şi tot aşa. Există cincizeci şi opt de faţete. Câteva sclipiri ici şi colo nu ajută la nimic, piatra pare opacă şi ternă, lipsită de lumină. Tot atât de importantă pentru strălucirea pietrei preţioase este ascuţimea unghiului de la baza ei.

Acesta este Dumnezeul Scripturii, un Dumnezeu cu multe feţe. Unele sunt aproape identice, înclinate cam la acelaşi unghi. Alte feţe, luate separat, par a se opune una alteia. „Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii“ pare a fi în antiteză cu „A mea e răzbunarea, zice Domnul“. Poate că una străluceşte mai tare, captându-ne atenţia o secundă. Apoi, starea noastră se schimbă uşor şi o altă faţă ne atrage privirea.

Deoarece Dumnezeu e infinit mai complex decât briliantul nostru, nici o fiinţă umană nu poate să-L cuprindă cu adevărat – nici un om nu poate să vadă şi să admire toate feţele Sale.  

Din punct de vedere psihologic, este foarte interesant să vezi cum două persoane care citesc acelaşi pasaj din Scripturi înţeleg cu totul altceva – fiecare în funcţie de propriile lui predispoziţii afective – şi sfârşesc prin a avea o noţiune cu totul diferită despre ceea ce au citit. O astfel de diferenţă în interpretare e absolut firească. Straturile profunde ale psihicului fiecăruia cern informaţia primită. Dar procesul de selectare din mintea unei persoane provenind dintr-o familie cu probleme – o persoană al cărei rezervor de iubire este aproape gol, o persoană care nutreşte o furie ascunsă – a fost pervertit şi micşorat.

Persoana cu nevoi afective nesatisfăcute trebuie să-şi rezolve problemele create de codependenţa înainte de a putea spera să înţeleagă cu adevărat Evanghelia şi pe Dumnezeu. Până când problemele profunde nu sunt rezolvate, tot ceea ce Dumnezeu transmite persoanei respective este supus unor interpretări grosolan de greşite.

Pe scurt, trebuie să te străduieşti să-ţi vindeci codependenţa nu numai pentru a-ţi îmbunătăţi modul de viaţă, pentru a ajunge la adevărata fericire şi a-ţi rezolva problemele. Privilegiul cel mai înalt şi cea mai înaltă îndatorire a creştinului este să-L audă pe Dumnezeu şi să-I răspundă. Persoana codependentă nu poate nici să audă clar şi nici să răspundă adecvat. E foarte simplu de înţeles.

Cum funcţionează filtrul codependenţei? Priveşte-l ca pe o lentilă care focalizează lumina. Acest procedeu este aplicat în nenumărate domenii, atât în industrie, cât şi în viaţa cotidiană, şi una din cele mai frecvente utilizări este fabricarea de ochelari de soare. Vechii ochelari de soare închişi la culoare protejau văzul oprind o parte din lumina care pătrundea prin lentile. Toată lumina, indiferent de unghiul prin care intra în lentile, era filtrată şi blocată în aceeaşi măsură. În contrast, o lentilă de focalizare opreşte aproape în totalitate razele care intră printr-un anumit unghi şi lasă altele să pătrundă fără să le afecteze deloc. Pe scurt, lentilele care focalizează împiedică lumina să pătrundă, selectând-o.

Tot aşa se întâmplă şi cu codependenţa. Persoanele codependente îl văd pe Dumnezeu ca prin lentile de focalizare. Lumina este oprită să pătrundă aproape în totalitate, cu excepţia unui fascicul îngust. Persoanele codependente, cu nevoile lor afective nesatisfăcute şi furia profundă neconsumată, legată de experienţa lor cu mame şi taţi pământeşti denaturaţi, privesc drept la soare / Fiul ca printr-o lentilă ce focalizează şi văd numai o porţiune îngustă de realitate.

Toate problemele cauzate de codependenţa în relaţiile dintre oameni se transferă în relaţia credincios / Dumnezeu.

Să luăm ca exemplu fantomele trecutului – acea revenire obsedantă – care otrăvesc viaţa a doi soți. Soția se simte împinsă să recreeze situaţia din familia ei de provenienţă, în parte pentru a o repara, în parte pentru a trăi cu durerea care-i este atât de cunoscută. Dumnezeu este unica Persoană din univers al cărei termometru de codependenţa arată zero.

Dar obsesia care se întoarce mereu are atâta forţă, încât soția atribuie greşelile tatălui ei lui Dumnezeu. Desigur că ea nu-i spune „greşeală“, toată lumea ştie că Dumnezeu este perfect. Dar, în urma analizei făcute de ea, tocmai aşa apare. Fantomele trecutului ridică vocea cu atâta putere, încât glasul Dumnezeului Bibliei mai că amuţeşte. Faptul că soția îl vede pe Dumnezeu cu o vedere limitată, omenească sugerează că şi această relaţie este contaminată de codependenţa.

Apoi, există acea furie ascunsă, neconsumată. Ce simte persoana codependentă faţă de un părinte abuziv? Teamă şi ură faţă de părintele (părinţii) care ar trebui să-l ocrotească şi nu o face. Pe de altă parte, o imensă, firească şi puternică dragoste de copil faţă de părinte. Copilul (şi mai târziu adultul) lucrează cu disperare pentru a repara situaţia problematică, pentru a schimba sfârşitul, pentru a câştiga aprobarea şi suportul părintesc. Acea dramatică ambivalenţă iubire / ură este adânc îngropată. Dar ea poate erupe în dimensiunea spirituală.

Spre exemplu, o femeie tratată recent într-o clinică de specialitate, exemplifică foarte bine această situaţie. Ea a mers la clinica respectivă absolut convinsă că e posedată. Terapeutul ei nu a respins ipoteza ei, dar, din ce a observat şi a auzit, n-a dedus nici un semn de prezenţă demonică. Ceea ce a descoperit în cele din urmă a fost tocmai ambivalenţa iubire / ură.

Tatăl ei fusese medic militar, un stomatolog sever şi perfecţionist. O dată la doi ani familia se muta la altă bază militară, în alt stat, în altă ţară. Fiica n-a ajuns să urmeze niciodată doi ani la rând aceeaşi şcoală. Rolul ei era să zâmbească şi să spună că asta vrea tata şi tot ce vrea el, vrea şi familia. Nici ea, nici mama ei n-a avut voie să-şi exprime mânia, frustrarea sau suferinţa dezrădăcinării continue.

Acum, după mai mulţi ani, o parte din ea – partea vizibilă – îl iubea pe Dumnezeu-Tatăl. Într-adevăr, ea este o creştină devotată, chiar un exemplu. Dar avea de-a face şi cu partea ei ascunsă, cu resentimentele şi furia neconsumată. Ea a transferat acea latură urâtă a relaţiei dintre ea şi tatăl ei asupra legăturii cu Dumnezeu, tot aşa cum a făcut-o şi cu aspectele referitoare la „iubeşte-ţi tatăl“.

Pentru că nu putea concepe ideea că e mânioasă pe Dumnezeu, a presupus că în sufletul ei trebuie să fi pătruns o forţă străină şi malefică. Conducând-o prin etapele care conduc la vindecare pe care le vom aborda în articolele urmmătoare, consilierul a ajutat-o să facă faţă resentimentelor ascunse. Ea şi-a dezvăluit şi şi-a vindecat furia. „Demonii“ au tăcut.

În concluzie, două lucruri se pot întâmpla în relaţia codependentului cu Dumnezeu. Mai întâi, datorită filtrului polarizant, el vede şi aude numai o părticică mică din Dumnezeu, nu suficientă, pentru a percepe atât asprimea judecăţii, cât şi imensitatea îndurării Lui. Şi, mai mult, persoana respectivă nu poate înţelege ce înseamnă agape, iubirea necondiţionată. În al doilea rând, ea încearcă inconştient să dezvolte o relaţie cu El în limitele acelei înţelegeri pervertite şi incomplete...

Cel mai adesea întâlnim cazuri în care se încearcă să se câştige aprobarea divină prin anumite comportamente sau tipare de gândire rigide autoimpuse. Anorexia este semnul unui astfel de comportament. O înţelegere rigidă a modului de a trăi „corect“ este altul. Din nefericire, deoarece aceşti oameni nu ajung niciodată să obţină laudele părinţilor lor pământeşti, nu se vor simţi niciodată complet acceptaţi de Tatăl divin. Cel mai bun lucru nu-i de ajuns. Frustrarea înlocuieşte iubirea de Dumnezeu şi mulţumirea.

Adesea, pentru creştinii care cunosc Biblia foarte bine şi al căror rezervor de iubire merge în gol, a-L găsi pe Dumnezeu nu este o căutare plină de speranţă, ci o luptă disperată. În adâncul sufletului, dincolo de controlul raţiunii, aceşti oameni au sentimente foarte neplăcute faţă de ei înşişi.

Când sentimentele de nemulţumire de sine şi nimicnicie sapă adânc, când oamenii respectivi ajung să simtă că DumnezeuTatăl e lipsit de iubire, neiertător şi inaccesibil, ei pot citi mesajul de speranţă al Noului Testament până orbesc şi tot rămân cu ideea că sunt condamnaţi. Iar şi iar, îi vedem punându-se într-o relaţie cu Dumnezeu în care simt că trebuie să-I câştige aprobarea printr-un comportament rigid, prin perfecţionism, sacrificiu de sine sau chiar violenţă asupra lor înşişi – indiferent de metoda prin care îşi închipuie că-şi pot dovedi vrednicia în faţa Domnului, ei se îndoiesc de ei înşişi în adâncul sufletului.

Iisus a folosit ideea de familie solidă, ocrotită de un părinte iubitor şi grijuliu, când a spus: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!“

Familia pământească devine umbră a familiei cereşti, sub ocrotirea lui Dumnezeu atotştiutor şi atotcuprinzător.

Baza codependenţei – setea narcisistă nesatisfăcută – nu este ceva nou sub soare. Cu doua mii de ani în urmă, Cuvântul lui Dumnezeu i-a avertizat pe părinţi de responsabilităţile lor şi continuă să o facă, prin Scripturi. O familie solidă, stabilă, a devenit un canal hotărât de Dumnezeu pentru a primi fericire, viaţă lungă şi înţelegerea clară a iubirii şi a Tatălui ceresc.

Încă un motiv pentru a-ţi rezolva problemele de codependenţă. Copiii tăi şi copiii copiilor tăi (prin care înţelegem orice copil, biologic sau nu, care este sub influenţa ta) au nevoie de rezervoare pline de dragoste dacă vrei ca ei să-şi găsească fericirea, să se bucure de dragoste adevărată şi să-L cunoască pe Dumnezeu. Nu le poţi satisface nevoile afective atâta timp cât te afli tu însuţi în deficit. Scriptura spune că tu eşti cheia viitorului lor.

Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu în întreagă nemărginirea Sa. Dar, când ajungi să studiezi în amănunţime şi să absorbi mesajul Scripturilor, se conturează imaginea pluridimensională a unui minunat Stăpân şi Iubit, dincolo de orice înţelegere omenească. El cere, dar şi înţelege. Matei 7:9-11.

El iubeşte fără greşeală, îndrumă perfect, domneşte absolut. Fiecare om vede adevărul ca într-o oglindă întunecoasă, chiar şi apostolul Pavel. Drama persoanei codependente constă în faptul că ea vede ca într-o oglindă spartă şi foarte întunecoasă, vederea sa fiind diminuată, redusă la o imagine distorsionată, departe de realitate. „Nu vă mai numesc robi... ci v-am numit prieteni!“ spune Iisus într-un pasaj din Ioan 15:15. Când prietenul tău cel mai bun este Dumnezeu, cu siguranţă că vrei să-L cunoşti cum nu se poate mai bine.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, consilier în adicții, Pr. Roșu Radu Liviu!