Pr. Radu Roșu: Mânia ascunsă

Atât în practica clinică cât şi în cea privată, putem observa adeseori faptul că o furie copleşitoare se acumulează de ambele părţi în fiecare relaţie de codependenţă. Şi când nu este recunoscută şi înţeleasă, acea furie erupe într-un fel sau altul. Ea provoacă întotdeauna daune sentimentelor pacientului, şi adesea şi sănătăţii în egală măsură.

Într-o relaţie de codependenţă, când unul sau ambii parteneri îşi neagă furia, ea continuă să mocnească în adâncuri. Atât de frecvent se transformă furia în depresie, încât am putea reformula o definiţie profană a depresiei în felul următor: Depresia este furia întoarsă spre sine.

Furia însă, nu este singura cauză a depresiei, dar este una dintre cauzele pe care trebuie să le examinăm mai întâi. Furia ascunsă se poate manifesta şi sub alte forme. Mânia poate izbucni prin diferite supape, cum ar fi reacţiile pasivagresive.

Unele exemple se referă la gospodina perfecţionistă care continuă să ardă cămăşile soţului ei, deşi ştie să calce foarte bine; sau la soţul care îşi juleşte încontinuu degetele când schimbă uleiul de la maşină; sau la băiatul devenit adult care, după ce a trăit cu o mamă posesivă, se loveşte neîncetat cu capul de pragul de sus – o face de unsprezece ani.

Acestea sunt acte sau activităţi care supără şi cauzează durere. Persoana respectivă nu simte furia în mod conştient şi nu acceptă această idee. Actul inconştient serveşte ca supapă pentru izbucnirea de mânie, astfel că tensiunea se elimină.

Bărbatul sau femeia care adoptă o atitudine de negare a mâniei pot trece prin crize de anxietate – panică la cea mai mică provocare sau chiar fără motiv. Oricare ar fi mijlocul, într-un anume fel, mai devreme sau mai târziu, acea furie copleşitoare trebuie să se elibereze. Cu atâta violenţă izbucneşte furia, încât persoana care are atacuri de panică poate spune: „Era să mor, într-atât am fost de copleşit de teamă şi emoţii ciudate, şi nici măcar n-am ştiut că există.“

Care sunt de fapt cauzele mâniei care adeseori ne aruncă în conflicte și ne tulbură viața și relațiile de o manieră de neînchipuit? Fiecare se înfurie din când în când, este firesc. Dar depresii teribile? Acte auto-distructive? Probleme sexuale? Atacuri de panică? De unde ar putea veni atâta furie reprimată?

În relaţiile codependente există mai multe surse de mânie puternică, generată de factori diferiţi de cei care provoacă micile supărări cotidiene prin care trecem cu toţii.

Una dintre aceste cauze este Copilăria pierdută.

Vă amintiţi că rezervorul cu iubire al persoanei codependente este – după cum am presupus – gol, pentru că părinţii săi au fost incapabili să îl umple corespunzător în timpul formării sale. Aproape întotdeauna persoana codependentă poartă cu sine şi un rezervor plin cu furie veche, neconsumată, sentimentul neconştientizat că ar fi fost cumva trădată de eşecul familiei în care a crescut. Pierderea poate fi înţeleasă sau exprimată în cuvinte, însă sentimentul rămâne. Dacă violenţa fizică a făcut parte din experienţa de formare a copilului, mânia este mult amplificată.

O altă cauză este Lipsa identităţii persoanei.

O sursă secundară – o noţiune pe care n-am discutat-o încă – se referă la identitatea persoanei, sau lipsa ei, în cazul persoanei codependente. Când lipsa de respect faţă de sine se îmbină cu absenţa identităţii, persoana simte că-i lipseşte ceva. Semne de întrebare tulbură ceea ce ar fi trebuit să fie o personalitate consolidată. Frustrarea care rezultă se exprimă sub formă de mânie.

Neîmplinirea din cauza celorlalţi  este o altă cauză a mâniei.

Amintiţi-vă, de asemenea, că persoana codependentă, cu rezervorul de iubire aproape gol, gravitează în jurul altor persoane tot cu rezervoare deficitare. Speranţa nerostită, iraţională, a doi oameni de felul acesta care se căsătoresc este „tu îmi vei umple rezervorul; tu mă vei face să mă simt întreg.“ Nici unul din ei nu poate face acest lucru. Frustrantul sentiment al unei duble trădări generează ceea ce numim noua furie. Rezervorul de mânie se umple până la vârf, în timp ce recipientul pentru iubire rămâne gol.

O relaţie maritală sănătoasă între persoane non codependente poate fi ilustrată de două cercuri. El şi ea nu sunt jumătăţi de oameni. Fiecare formează un cerc perfect, o entitate solidă. Prin alegere şi nu împinşi de o nevoie contrângătoare, fiecare intră în legătura sacră a căsătoriei.

Personalitatea ambilor parteneri, ca şi căsnicia însăşi, demonstrează existenţa unor graniţe vizibile. Căsnicia acestor doi oameni nu constituie întreaga lor viaţă. Fiecare rămâne complet, atât când este singur, cât şi când este împreună cu partenerul său. Astfel, ei au ales să iubească, realizând o mişcare voluntară spre armonie şi mulţumire.

Persoana codependentă poate fi reprezentată sub forma unui cerc din linii punctate. Individul există ca entitate, dar limitele personalităţii lui sunt relative. Înjumătăţirea persoanei codependente nu se referă la forma exterioară, ci la limite.

Vă amintiţi că una din trăsăturile codependentului este o anume uitare de sine, lipsa unei identităţi conturate. Persoana codependentă se întreabă: „Cine sunt?“ Persoana non codependentă nu-şi poate închipui cum de aceasta nu ştie. 

Când două asemenea cercuri discontinue se unesc, vieţile celor doi ajung să fie inextricabil îngemănate. Într-un anume sens, cercurile se suprapun. Fiecare tânjeşte să îl absoarbă pe celălalt pentru a se completa pe sine, pentru a dobândi o identitate fermă, pentru a forma cumva o linie continuă.

Bineînţeles că nu merge aşa. Chiar o suprapunere completă a celor două cercuri nu poate duce la genul de totalitate pe care cei doi îl caută. În realitate, fiecare se simte tras în partea opusă, secat, drenat, şi pe drept cuvânt, fiindcă fiecare încearcă să smulgă de la celălalt ceea ce îi lipseşte. Fiecare are inconştient sentimentul că este violat, exploatat. Sentimentul cronic de a fi violat, exploatat, devine o sursă constantă de resentimente nerostite şi ostilitate.

Implicarea excesivă în relaţie îi duce pe cei doi parteneri într-un punct mort. Unul sau amândoi încearcă să se elibereze: „Am nevoie de spaţiu“, este strigătul conştient sau inconştient. O imensă cantitate de furie se acumulează ameninţător dincolo de aceste cuvinte. Este un mecanism de apărare într-un fel, deoarece fiecare încearcă să nu se lase sufocat de celălalt.

Pentru a înţelege ceva din această intensă şi puternică blocare reciprocă, imaginează-ţi că eşti prins într-un joc de copii, un joc periculos în care trupurile alcătuiesc o piramidă instabilă în al cărei vârf te afli chiar tu, sau că eşti strâns într-o grămadă, într-o priză de fotbal american în care toată lumea trebuie să intre pe teren. Intri în panică, te zbaţi, dând din mâini şi din picioare, cu senzaţia că nu mai ai aer. Ai fost vreodată ţinut cu capul sub apă? E aceeaşi senzaţie, cu deosebirea că în acest caz într-adevăr nu poţi să respiri.

Un exemplu elocvent este cazul lui Roger care abia a scăpat de înec, după ce a

fost luat de valuri în timp ce făcea surf în largul plajei Huntington din California. Înotând singur, s-a aventurat dincolo de geamanduri, când a fost prins de curent. Din fericire, salvamarii l-au găsit la timp. După ce şi-a revenit, a descris sentimentele pe care le-a avut când a realizat că era prea departe de ţărm ca să se mai întoarcă.

„La început am intrat în panică, cred că-i firesc. Ar fi trebuit să mă rog, dar nu m-am gândit. În loc de asta, m-am înfuriat. Nu vă pot spune pe cine – cred că pe mine însumi. Tot ce ştiu este că mă cuprinsese furia împotriva mea, pentru că mă aventurasem aşa de departe, împotriva lumii, pentru că-mi făcea aşa ceva, oricum, habar n-aveam de nimic. Eram încă furios când mi-am pierdut cunoştinţa.“

Partenerii codependenţi reacţionează în acelaşi fel la sentimentul de sufocare generat de relaţia înăbuşitoare.

Adăugaţi această mânie la rezervoarele spumegânde care le întunecă deja viaţa. Desenul este şi mai mult complicat de rezervoarele de iubire aproape goale. Mai puneţi şi nişte simptome superficiale formate din manii sau dependenţe. Adăugaţi apoi întreaga cantitate de negare şi puteţi începe să vedeţi de ce mânia neconsumată este o stavilă atât de puternică în calea fericirii şi libertăţii de alegere. Eşecul de a recunoaşte mânia a ridicat un zid implacabil în calea vindecării.

Poţi spera să descurci şi să aranjezi un asemenea ghem? Poţi, dar numai dacă sapi adânc spre mânia dinăuntru şi o forţezi să iasă la suprafaţă. Aceasta poate fi o experienţă incredibil de puternică şi dureroasă. Poate fi mai năucitoare decât durerea însăşi, dar a împinge mânia la suprafaţă nu înseamnă că te-ai confruntat cu ea în mod eficient.

Pentru moment însă, e suficient să recunoşti faptul că fiecare persoană codependentă poartă cu sine o mare încărcătură de furie şi aproape toată este ascunsă. Mai târziu, când vei avea suficiente cunoştinţe pentru a aborda în siguranţă emoţiile primejdioase, ţi se va cere să scoţi la lumină acea furie şi s-o tratezi cum se cuvine.

Vei fi uimit şi tulburat – şi foarte rănit – de ceea ce vei găsi în subconştientul tău. Dar, o dată cu acea durere, vine şi vindecarea şi o nouă şi plăcută conştiinţă a faptului că omul este o maşinărie complicată, alcătuită cu măiestrie.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!