Omul care scria frumos

Tocmai discutam la clasă despre trei noţiuni: persoană, personalitate şi personaj.
Ioan Moldovan, alias Irimuc, nu mai e persoană de câteva zile, fiindcă s-a dus „la loc cu verdeaţă””.
Fiecare colectivitate umană - sat, oraş-, îşi are oameni care, indiferent de profesie, se disting prin comportament civic, agreat de oamenii din jur, de-a lungul vieţii lor. Aşa a fost ”Nelu Irimuc.” Chiar discutam recent cu el despre această poreclă sub care e (era) cunoscut în Beclean. Simplu: e un diminutiv de la înaintaşul său, care se numea Irimie.
Mi-a displăcut dintotdeauna să folosesc adjectivul „frumos” pe seama unui bărbat. Deci: Era un bărbat plăcut la înfăţişare, la vorbă, la fapte. Îl ştiu de când eram mic: tot timpul senin, vesel, glumeţ. Cu timpul, ne-am împrietenit, chiar dacă a fost diferenţă de vârstă între noi; ce să zic apoi că am devenit vecini ”de scară”, iar fiicele noastre erau colege de clasă...
Avea o percepţie vie şi convingătoare a realităţilor socio-politice pe care le trăiam şi îşi rostea convingerile fără patimă, dar cu intuiţia esenţelor, de aceea era persuasiv, fie cu omul simplu, fie cu cel (zis) cu diplomă.
Ne-am apropiat sufleteşte şi spiritual din vremea când eu eram elev la liceu. Nu-mi amintesc cum de se ştia despre mine că scriu frumos. Anii aceia fuseseră plini de congrese ale partidului, de plenare şi alte „păţanii” de genul acesta. Eram scos de la ore, mi se dădea în mână o pensulă, o găleată cu vopsea roşie şi o foaie cu texte, care, bineînţeles, începeau cu „Trăiască...”. Pe gardurile unde erau fâşiii de var trebuia să scriu o anume lozincă. Şi aşa, câteva zile. Eu începeam „cu scrisul” dintr-un capăt al localităţii, iar Nelu Irimuc din cealaltă, până ne întâlneam prin centru, unde apoi, la sediul primăriei, mai aveam de pictat nişte panouri propagandistice. Desigur, nu credeam în ceea ce scriam.
Totdeauna ne-am întâmpinat cu zâmbete, căci avea simţul umorului, indiferent de vremea vremii şi de cea a lumii.