Livia Sărățean (26.02.1945 – 20.10.2021), ființa ce a suferit pentru suferințelor altora și datorită prea marii sale bunătăți

Cu ceva vreme în urmă am avut neșansa, într-o altă accepțiune șansa, de a contracta boala secolulului pentru că Dumnezeu pe cei care îi iubește, îi pedepsește, în sensul că le testează trăinicia credinței. Din activitatea și izbânzile slujitorilor bisericii noastre naționale din zonă natală a Văii Bârgăului, am înțeles rolul credinței acela de a fi unul dintre pilonii fundamentali ai unității, forței și tăriei neamului.

E adevărat au existat și voci chiar ale unor amici, ce au susținut că aș fi activat pe alte palere, de cealaltă parte a baricadei, deși credința e ceva intim, nu se exteriorizează, ci se trăiește, iar la o examinare cât de cât atentă s-ar putea constata că n-am avut nici motive să fac acest lucru câtă vreme printre rudele apropiate s-au numărat vreo șase sau șapte preoți ortodocși dintre care doi cumnați, ginerele și nu numai. Nu mi-am făcut prea mari probleme din cauza necazului cu care m-am confruntat pentru că de o moarte toți suntem datori, iar de această datorie nimeni nu-i exonerat. De fapt niciunul dintre noi nu ne temem de moarte, ci de veșnicia ei. În condițiile amintite, am fost supus unei intervenții chirurgicale ce a avut o evoluție post-operatorie favorabilă, urmată de o terapie bazată în principal pe activități fizice în mijlocul naturii, mai puțin pe folosirea de citostatice ori proceduri insuficient testate sau cu o eficiență mai puțin cunoscută. Decizia adoptată s-a dovedit a fi favorabilă, drept dovadă în prezent mă apropi în pași repezi de limita maximă a speranței de viață românești. Dacă personal am trecut relativ bine peste situație, pentru devotata soție, mamă, soacră și bunică, ființă mai sensibilă și delicată a reprezentat un șoc, ce a marcat-o și pe care a depășit-o mai greu.

Pe întreaga durată a intervenției și tratamentului mi-a fost alături și a încercat din răsputeri să-mi ușureze situația. Din păcate, atunci când ea a avut nevoie de sprijin n-am fost în măsură să răspundem în același mod. Am apelat poate și unde nu trebuia, la specialiști ce au acordat consultații la geam ori în sistem on-line, la specialiști care după consult ne-au transmis că nu sunt în măsură să ia măsuri curative și ne-au îndrumat la colegi și unități, care se laudă cu volumul mare al investițiilor în infrastructura medicală, în dotarea și înzestrarea cu aparatură, dar care, mai ales în perioada pandemiei, s-au dovedit a fi deficitari tocmai la capitolul de bază, cel al exercitării actului medical. Au răspuns tardiv la solicitări, iar starea de sănătate a pacientei s-a agravat și deteriorat continuu, suferințele s-au acutizat, iar în final i-au provocat decesul.

S-a ales cu o lungă listă de diagnostice, care să justifice probabil carențele sistemului. A afectat-o serios pierderea, în perioada pandemiei, a unora dintre rudele, prietenii și cunoștințele apropiate, mai ales a unei foarte bune prietene și colege cu care a urmat Școala Tehnică Horticolă și liceul împreună, au avut gazdă comună, au muncit și s-au ajutat împreună. La împlinirea celor 40 de zile de la deces sunt create condiţii pentru ca sufletul regretatei noastre Livia, ce a suferit pentru suferințelor altora și datorită prea marii sale bunătăți, să se prezinte în tihnă în faţa lui Dumnezeu, la judecata particulară și le cere celor apropiați să-și recapete liniștea.
Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în liniște și pace.