Locul și omul

E o prea bine cunoscută vorba românească: „Omul sfințește locul”. (Oarecum, verbul „a sfinți” e laicizat, pe de altă parte însă, fiind atribuit unui om aparte, ieșit din comun prin faptele sale, verbul are efectul unui omagiu). Am preluat cele două substantive, schimbându-le deliberat locul nu fiindcă aș fi dorit să sugerez ordinea importanței lor pentru mine. Din alt motiv.
În ultimii (nu prea mulți) ani, când pronunțai „Sângeorz Băi”, fără îndoială, întâi de toate, toponimul însemna stațiunea balneară, cu celebrele sale izvoare termale și modernele dotări pentru tratament și cazare; dar și cu peisajul din preajmă, nu la îndemâna oricărei localități.
Acum însă…
Ce a fost a intrat în aduceri aminte. Aproape că a devenit o localitate cu verbe la timpul gramatical al trecutului celor patru sale ipostaze. De genul: „mergeam vara…”, „avui o aventură…”, „M-am cazat l-a hotelul…”, „prinsesem obiceiul să…”.
Acum…, paragină. Ceva izvoare au rămas, în sezonul cald, ceva doritori mai ocupă primul etaj de la cele două hoteluri înalte, populația școlară e încă îndestulătoare. Acum însă legătura cu localitatea a fost serios atrofiată prin suspendarea circulației feroviare; câte un ceferist mai face de serviciu la gară ca să nu fie furată, precum s-a încercat cu șinele de cale ferată din tunelul spre Maieru.
Acum însă a început să se lumineze aici o altă relație între „loc” și „om”: Sângeorz Băi – Maxim Dumitraș. Deci, nu stațiunea, ci artistul!
Sculptorul nu a întins-o spre alte cuiburi, mai comode, mai de văzul lumii; a rămas în localitatea natală și aduce lumea aici; prin vernisaje de artă plastică, expoziții, tabere de creație, lansări de carte, recitaluri de poezie. Ceea ce nu înseamnă, precum se știe, că stă, creează într-un orizont mic; și urcă până la vreo măgură din apropiere.
Din 1976 - prima expoziție personală la Sângeorz Băi -, a început „să se lățească”, să urce cu „personalele” sale: 35, în muzee și galerii, în țară și în Europa (Franța, Germania, Belgia, Ungaria, Elveția, Letonia); concomitent – participări la peste 45 de expoziții de grup (tot așa, în țară și peste hotare); participări la peste 70 de simpozioane de sculptură (de la Baia Mare și Negrești Oaș, până la Galați și Eforie Nord; din Spania și Franța, până în Grecia, Turcia sau Egipt).
În palmaresul său, se rețin 8 premii pentru sculptură; de asemenea: calitatea de membru al Uniunii Plastice din România și membru al Asociației Internaționale a Artiștilor, Franța.
Prin străduința sa, au loc anual la Sângeorz Băi tabere naționale de sculptură și, sprijinit de organismele decizionale necesare, a înființat Muzeul de Artă Comparată, singurul de acest fel din Estul Europei. Acum, pune la cale instituirea
unui „sat artistic” – la Valea Gîrciului (situat la 4 km. de orașul agonic; deja au fost construite câteva căsuțe pentru folosul vremelnicilor locatari (finanțe? de la 5 plasticieni). Pentru activitățile de la muzeu și-a constituit din localnici (i-a „educat” – îi place să spună) un grup consistent de receptori (care participă nu pe motiv de „peisaj”, de decor; am observat că sunt realmente atenți, sensibilizați de faptul artistic, că sunt norocoși pentru beneficiul unor astfel de întâmplări elevate sub cupola nemaipomenitului muzeu).
Ca bărbat, ca cetățean, Maxim Dumitraș (scriitorul Lucian Valea îi zicea „Dumax”) e răbdător,e tenace, e generos, are bun simț și simțul umorului, are carismă, nu se lamentează, nu poartă ranchiună. Creează și face! Ar putea mira pe neștiutori dacă afirm că sunt unii creatori de artă cu „hibe” de caracter. Ei bine, nu e cazul lui Maxim Dumitraș.
Autoritățile locale au făcut pentru el ce au putut: i-au acordat distincția de „Cetățean de onoare al orașului Sângeorz Băi” și câteva facilități fiscale.
Peste vreo două toamne (e născut în septembrie) va fi să împlinească…vreo 60 de ani. Zic așa, din motivul următor: marea obsesie artistică a sculptorului este încercuirea (În recentul și superbul album scos la Editura „Școala Ardeleană, Cluj-Napoca decodează sensurile acestui cuvânt). Ei bine, la Maxim Dumitraș fiecare an înseamnă o încercuire, în care spațiul este el, creatorul, aceasta însemnând, aparent paradoxal, infinitul, eternitatea.
Finalmente, parafrazez spunerea populară astfel: Acest om sfințește neamul.