Mama

8 martie: Blânda mea mamă, o găsesc pe vechiul pat cuprinsă de boală, acoperită şi cu ochii cufundaţi în orbite. Ştia că revin acasă dar, auzind paşi prin curte, s-a săltat niţel din aşternut să vadă pe geam, să mă vadă. Un zâmbet cunoscut, o faţă palidă iluminată totuşi de surpriza revederii poate nu a mea cel de acum ci a copilului ce-am fost sau poate a celui ce sunt, poate a amândurora, căci mamele au în gândurile lor imagini întreite pe care noi nu le putem şti. Mama face cât o împărăţie. Ea adună rouă în priviri legând trecutul de prezent, copilăria de adolescenţă, maturitatea de bătrâneţe. Ea are busuioc la grindă. Ea află mai repede cuvântul şi gestul potrivite pentru orice împrejurare. Mama scaldă cu privirea slăbită trupul meu din cap până în picioare, apoi stăm liniştiţi de vorbă. Dar cuvântul ei e schimbat. Bat în vocea ei aripi străine, foşnitoare, foşnete din alt tărâm. Deja mama e numai jumătate pe lumea aceasta. Cealaltă jumătate pluteşte în aer sau poate e în cer, în cerul pe care ea l-a adulat, l-a chemat de atâtea ori în ajutor. Cerul pentru ea este o persoană ireală, o curte cu rândunele ciripitoare, o grădină cu flori şi iarbă crudă. Cu o mână îmi face semn să tac. O rază de soare s-a oprit pe veşmântul ei, cum venea oblic din străfunduri de lume şi aprindea locul cu o flacără stătătoare. Nu-şi amintea ceva, nu putea localiza în timp o întâmplare pe care dorea s-o actualizeze. Îi sar în ajutor şi ne amintim clipe de bucurie. Soarele apune şi apar stele, apoi luna. Mama nu mi-a spus niciodată nimic despre lună dar eu văd că între ea şi astrul nopţii există o taină. Între ea şi stele deja s-a statornicit o înţelegere soră cu moartea. De când noi am plecat de acasă,de când tata s-a mutat în casa veşniciei lui, ea ştie limbajul stelelor, al cerului şi al neprevăzutului, al trecerii lunii în înaltul bolţii dincolo de stâlpul porţii. Dar eu văd trecutul ei îndepărtat: Mama spală vasele seara după cină şi trece tăcută în cealaltă odaie unde nu o prinde somnul prea repede. Toarce dintr-un caier un fir argintiu ce poate face, întins, legătura între două oraşe, între două gări sau trenuri. Acum pune aţă-n ac şi nu vede şi mă cheamă pe mine să-i bag aţă-n ac căci nu-şi găseşte ochelarii. Eu sunt un copil de şapte ani pe care ea vrea să-l dea la şcoală. Coase pantalonii lui tata. Pune un petec mare dedesubtul unei găuri, îl coase pe margini pe dinăuntru apoi îndupăceşte la suprafaţă. Petecul are aceeaşi culoare ca pantalonii. Cât l-a căutat, doamne! Până l-a găsit. Într-o clipă pantalonii lui sunt gata şi se apucă de altceva. N-are astâmpăr. A măturat curtea, a scormonit pătulele găinilor de ouă, a ascultat îndelung o pasăre cântătoare aşezată pe cumpăna fântânii şi a rămas dusă cu gândul departe. Grădina ei de legume e lună. Nicio buruiană. Când o ia tata la câmp, ajută la încărcatcarul, la căratul snopilor, la împrăştierea brazdelor, la prăşit porumbul sau la secerat. După masă, târziu, pleacă mai repede acasă decât ceilalţi, din câmp, să pregătească cina. Mama e mereu în trei schimburi. Dimineaţa e prima în picioare.E la maşina de cusut sau la războiul de ţesut. O pânză albă e viaţa ei. E în ea atâta calm şi supunere. Atâta cumsecădenie.Se supără pe noi, copiii, că îi furăm zahărul cubic (măsuţe de miere) din locul tăinuit, dar îi trece repede. O simplă basma i-am cumpărat odată, ieftină de tot şi nu ştia ce să facă de bucurie. După primul mare război soseşte în sat o maşină plină cu copii orfani culeşi de pe străzi, din Moldova. A fost foamete mare. Mama ia o fată, Mărioara, şi o creşte ca pe copilulei până la o vârstă când statul român a luat-o de la noi şi a trimis-o la o şcoală profesională la Galaţi. La rugămintea ei, mama i-a vândut cele cinci mieluţe pe care Mărioara le păştea şi spunea că sunt ale ei şi i-a trimis banii prin poştă. Fraţii mei mai mari o cunoscuseră pe Mărioara şi-mi vorbeau despre ea. I s-a pierdut cu timpul urma. Mama e acum bolnavă.Tristeţii îi place de ea. Tot timpul spunea “oarece s-a ales din Mărioara?” Oare ce se va alege acum de ea? Mama e o pasăre măiastră care va zbura pentru totdeauna într-un crâng al nopţii. O s-o caut mereu prin curte sau prin fotografii, o să-mi amintesc de ea sau o s-o văd mereu dând târcoale casei noastre, casei mele,împrejurimilor. Mama e o umbră ce ţine pasul cu mine oriun de mă duc. De n-ar fi fost ea, nu cunoşteam atâtea taine, atâtea înţelesuri şi neînţelesuri. Mama e şi când nu e existenţa mea. Voci colegiale mă anunţau “vine mama la tine”. Venea să aducă bani la internat. Mama va fi şi când nu va fi mama mea. Şi cum au pregătit-o s-o ducă vecinele; aproape cu ce-a venit se duce-napoi, spre moviliţa cu cruce, unde greierii calcă pe vârfuri. Acolo s-a dus ea. Mâine-poimâine voi sălăşlui şi eu pe-acolo, luându-mi prieteni o tufă, un prun uscat sau o piatră. Sau poate un fluture ce va zbura deasupra. Oricum, a coexista cu Dumnezeu e foarte greu, mai ales când el nu există sau când nu ştii că există şi sub ce formă există. Acestea fiind spuse, luăm parceluţa-n primire cu-mprumut Soarelui şi Lunii. Vântului. Pustietăţii. Un nou sediu pe câmp. Mama coase pe câmp o pânză de iarbă. În curând o să-i scriem numele cu negru în calendar.