Mângâierea lacrimilor

Pe drumul pietruit cu durere, care urcă sus, pe Lab, ne-am îndreptat paşii spre ai noştri. Nu mă întâlnisem de un an cu tâna, tânu şi toţi cei din neam plecaţi la veşnicie. Mai e un pic până la morminte, însă drumul devine mai greu. Ochii se înceţoşează şi apar imaginile copilăriei. Tâna Ana pe prispa casei, aşteptându-mă să vin de la şcoală. Nu a fost grija ei niciodată să mă întrebe de note, poate de aia nici nu am facut-o niciodată de minune. Ea era preocupată să-mi pună mâncarea caldă pe masă, iar tânu Vasâlie să aducă lemne care să ţină focul peste noapte. N-ai cum să uiţi poveţele venite din inimă, mirosul fânului din carul tras de bivoli, rugăciunea de seară care se spunea la icoana Sfintei. Copilăria petrecută în cea mai veche căsuţă de lemn din Diug a fost ocrotită de doi îngeri ai vieţii mele. Unii dintre noi uită de cei ai casei, care i-au mângâiat atunci când aveau nevoie. Multe morminte fără nici o lumânare de luminaţie. Trist. I-au uitat ai lor, cei pentru care au trudit o viaţă. Pe „cimiceu” văd mulţi cunoscuţi veniţi cu lumânări şi flori la bunii şi străbunii lor. Ne salutăm şi mai stăm de vorbă. Nu mai avem vreme să ne întâlnim, în ultimul timp, decât la asemenea ocazii. Uit pentru o clipă de viaţa galopantă şi stau lângă mormintele „mele”. Pare ciudat, dar simt că bunicii îşi iau ei toate informaţiile despre ce am făcut de la ultima întâlnire. Fără ca eu să scot un cuvânt. Sunt aproape de mine... Nu m-au lăsat pierzaniei. Preotul începe rugăciunile pentru robii lui Dumnezeu Ana, Vasile, Alexandru, Ioan, Nastasa, Raveca.... spre odihna veşnică a sufletelor. Noaptea împresoară dealul luminat, iar noi ne luăm rămas bun de la cei ce aşteaptă dreapta judecată, când vii vor sta alături de morţi. Ne facem o cruce şi revenim în lumea năucitoare...