Mari personalități ale lumii antice. Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.)

Împăratul roman FLAVIUS VALERIUS CONSTANTINUS s-a născut probabil în ziua de 27 februarie în anul 280 d.Hr. la Naissus, ca fiu al ofițerului Constantinus Chlorus și al Iuliei Helena, petrecându-și copilăria și adolescența în Nicomedia, până când a devenit soldat, calitate în care a participat alături de Dioclețian în expediția din Egipt, apoi în timpul lui Galerius, la luptele cu sarmații de la Dunăre.
Istoricul Eutropius ni-l descrie ca pe un „împărat care, în cei dintâi ani ai domniei sale se poate asemui cu cei mai de seamă împărați, în ultimii ani, cu cei de rând. Avea cele mai frumoase însușiri sufletești și trupești. Era lacom după glorie militară și izbânzile pe care le-a avut se datoresc nu atât norocului, cât mai mult priceperii lui ... Avea gust pentru artele frumoase și pentru literatură, prin dărnicia și prin purtarea sa căuta să își câștige o iubire neprefăcută din partea poporului ... ”.
Credința sa religioasă s-a schimbat pe parcursul vieții, de la adept al lui Apollo, la creștinism, religie în care s-a botezat numai pe patul de moarte. Tradiția creștină amintește faptul că înainte de bătălia de la Pons Milvius, Constantin a avut în somn o viziune din partea „Zeului Creștinilor” că va câștiga lupta dacă pe scuturile soldaților va așeza monograma creștină, iar pe cer a apărut o cruce luminoasă sub semnul căreia va învinge. Victoria obținută în bătălia de la Milvius l-a determinat pe împărat să se atașeze și mai mult de creștinism și să emită în anul 313 d.Hr.
Edictul din Milan prin care se acorda o largă libertate de credință. Balanța se va înclina în favoarea creștinilor care nu vor mai fi persecutați, obținând însă o poziție privilegiată față de păgâni în timpul împăratului Teodosius (379-395 d.Hr.).
Mama sa, Helena, a ascultat îndemnul fiului său și a primit botezul creștin devenind apoi foarte pioasă și adeptă a bisericii lui Hristos. Ea a făcut vizite la „locurile sfinte” căutând să descopere cât mai multe urme ale vieții pământești a lui Iisus Hristos, contribuind cu importante resurse financiare la sprijinirea vieții religioase creștine.
În anul 324 d.Hr. , împăratul Constantin a inaugurat începerea lucrărilor pentru edificarea Noii Rome, pe locul fostei colonii grecești Byzanț de pe malurile Bosforului, unde se va muta capitala Imperiului roman în mai 330 d.Hr. ce va primi numele de Constantinopol (orașul lui Constantin). Aici și-a petrecut împăratul Constantin ultimii ani de viață în reculegere creștină și rugăciuni zilnice. N-a mai apucat să se boteze în apele Iordanului, așa cum și-a dorit, deoarece, la amiaza zilei de 21 mai 337 d.Hr. a murit. Corpul îmbălsămat a fost depus cu mare ceremonial în sarcofagul de porfir din mausoleul pe care și-l pregătise în biserica „Sfinții Apostoli” din Constantinopol.
Istoricii, de diferite orientări, îl prezintă în ipostaze contradictorii ... pios, reformator al moravurilor, violent, crud, oscilant, incult, ironic etc. A fost însă un om de stat realist ... „prea practic și expeditiv ca să țină seama de scrupule pentru alegerea căilor și mijloacelor, la fel se arăta leal, încântător și amabil, la fel își ascundea șiretenia, pentru ca pe neașteptate să lovească și să pedepsească cu asprime ... ”.
A fost însă, dacă judecăm ... „fără ură și părtinire” o personalitate a lumii antice.

Prof. Rus Augustin