Marin Traşcă, înhămat la “Căruţa (lui) cu vise”

“Va veni vremea când oamenii or să înnebunească şi când vor vedea pe unul că nu înnebuneşte, se vor arunca asupra lui , zicându-i că este nebun, fiindcă nu este asemenea lor.”

(Sfântul Antonie cel Mare)

Dacă ai spus Marin şi ai mai adăugat şi Traşcă, te poţi jura pe cireada de vite ce pleacă spre islaz că persoana în cauză e un oltean, adică din patria lui Brâncuşi, a viteazului Tudor din Vladimiri, a lui Mihai Bravul ce a fost mare ban al astei laturi de ţară ori a lui Tudor Arghezi, strunitorul de stihuri. De vreme multă şi bună şi-a părăsit don Traşcă plaiurile cu doine şi hălăduieşte prin ţinuturile hispanice ale lui Garcia Lorca, Velasquez, Francisco Goya şi Miguel de Cervantes Saavedra. Aceasta, deşi noaptea are coşmaruri onirice în care oltenii lui stau pe prispe sau la crâşmă cu o bere-n mână şi-l cheamă implorator: “Vin-acasă, măi Mărine!! Vin-acasă, măi frate!” Se trezeşte tremurând că ar putea să-i rămână oasele neodihnite pe Tierra hispanica, atât de departe de ai lui, cei purtaţi în dăsaga inimii ca pe un nepreţuit tezaur. De aceea, zilele se amestecă într-un halucinant melanj:

“Am luat calendarul de sub candela

Mamei şi l-am scos la mezat

Lunile s-au amestecat ,

S-au bucurat,

Apoi s-au înghesuit în decembrie.

M-am pomenit cu obrazul

Lipit de geamul copilăriei.

Dincolo,

Uliţa ningea cu amintiri..” (Plouă cu amintiri)

Subsecvent, descinde impresia atemporalităţii;”Ce bine că n-am fost copil,/ M-am născut bătrân.” (M-am născut…) Trecerea printr-o lume stranie şi străină îl lasă fără glas, păstrând doar o libertate minimală:

”De astăzi voi deveni mut,

Îmi voi consuma cuvintele

Tăcând

Voi trece prin iarbă

Sfărâmând clipa

Până voi deveni

Ciob, fum şi iederă.”

(Argat fărăr simbrie)

“Mi-a rămas libertatea de a trage

Cu ochiul…”

(O biată aripă)

În faţa existenţei terne, i se pare că i-ar sta în putinţă ca lui Făt-Frumos din “Tinereţe fără bătrâneţe…” să se tocmească plângăcios-implorator cu mama dacă să vină sau nu în lumină:

“Mai lasă-mă, mamă,

să mai visez o viaţă,

să-mi repet rolul,

încă nu sunt gata

de premieră!

Aici, măcar

nu sunt obligat să mint!”

(Să mă nasc…să nu mă nasc…)

Cum aceasta nu era cu putinţă, se va afla prins pe fluviul interogaţiilor ce nu-şi află decât ecou, nu răspuns: ”Mamă, Unde se opreşte Pământul/ În fiecare dimineaţă/ Şi de ce cade frânt de oboseală/ După dealul de la marginea cerlui?/ Mamă, de ce se topeşte zăpada?/.../ Mamă, de ce suferă omul / Când sufletul o ia razna prin lume?” (…trăieşti, copile, trăieşti!)

De obicei avem un solilocviu liric, turnat procustian în stanţe albe, constatative, aducând aminte de “Strigătul”-lui Edvard Munch cum se întâmplă în “Care eşti acolo,bă!!”:

“Cum poţi fii liniştit?

m-a întrebat propria-mi imagine

căzută în ochii celorlalţi..

…Singur,

Mă strig din răsputeri:

Care eşti acolo,băăă!”

Existenţa trăită în ocheane întoarse şi abulice devine prilej de sentinţe de tipul celor marinsoresciene: ”Dacă te-ntreabă cineva/ Câtă şcoală ai făcut ca să devii/ nebun?/ Răspunde-le: Multă, băăă!/ Simte-te mare în micimea ta/ Şi scrie pe iarbă tăcerea/ Destul ai colindat prin lume fără sat/ Destul ţi-au ciopârţit destinul/ Întoarce-te la locul unde vei fi împărat/ Şi lasă cioclilor festinul.” (Lasă cioclilor festinul)

Realitatea socială se condensează în metaforă şi simbol, acuză a falsităţii în care ne complacem: “Pe lângă trăsura trufiei/ Mizeria se lăfăie-n drum./ Zilnic ne închiriem sufletul/ Diavolului/ Pentru câţiva zloţi,/ Ne amăgim şi ne cumpărăm imaginea/ Din ochii lumii.” (Ne închiriem sufletul) Credinţa, nădejdea, dragostea au fost exilate la cer. Nici nu e de mirare că “Iuda ne plânge de milă” (Pretext).Bipedul poate deci să se perceapă pe sine ca iluzoriu, mai consistentă părând a fi umbra: “

“Toamna-şi cântă sonetul

Pe scoarţa unui abecedar,

Ne simţim din nou tineri,

Urmaşi ai lui Don Quijote

Doar sluga de umbră

Ne rămîne pe urme

Ca un avocat

Cu roba-i plină de-ntrebări…”

(Sluga din umbră)

Astfel, este iminentă cantonarea în primitivismul securitar existenţial devenit ambuscadă fatală: “Daţi-mi vin,/ Daţi-mi femei,/ Daţi-mi vânt,/ Daţi-mi pământ!” (Clopotele sună-a dungă). Femeia, floralul, farmecul apusurilor sau Universului nu au “chip şi loc” în lirica lui Marin Traşcă. Şi nici Dumnezeu. Abia o dată exclamaţia impersonală- “Doamne!” Deci nici iubirea. Liricul devine expresia unei lumi disarmonice. Poetul e un hidalgo rătăcitor într-o lume caducă şi năucă. Singură să susţină universul feminin e mama. De emoţie, stihul însuşi se transformă atunci din forma liberă în cântecul de rime, aducând aminte că poezia este totuşi un dans al cuvintelor:

“De te-ntrebam “ţi-e greu?”

Tu-mi răspundeai ”nu prea”,

Dar eu vedeam cum cerul

Îţi vântura făina

Pe tâmple şi pe frunte

Cu mâinile crăpate

De-atâta dor de mine

Torceai singurătate.”

(Scrisoare pe un gât de vioară)

Autorul este la al doilea volum publicat, după “Singur printre ziarişti” (2002), (suficient de edificator pentru o anumită condiţie) şi vesteşte că ne va servi “ un alt op, “Noaptea strugurilor amari”- volum de publicistică. Astfel, vom gusta şi noi acest tip de struguri neobişnuiţi de care pare a fi plină via domniei sale.

Lectura versurilor lui Marin Traşcă nu presupune un exces de efort al decriptării. Acolo unde te baţi de un lacăt, de un zăvor, curând vei afla şi cheia printr-un proces benefic de gândire.Scriind prioritar în versul liber, decelăm existenţa unui panseu, ce se structurează apoi în stihuri. Stihuri nu excesiv de alambicate, deşi uneori jocul formelor poetice îl cheamă din tăceri. Poetul nu cantonează în erotism niciodată. Doar existenţa, în derulări halucinante şi distorsionante lasă impresia unui efort comprehensiv de decantare a sensurilor, niciodată atins pe deplin. Şi cum ar fi cu putinţă când haoticul ce-l circumscrie se impregnează atît de puternic în eul liric, chiar la modul intruziv?