Mărturii despre omenia şi credinţa poetului Adrian Păunescu

Distinsă şi intristată adunare,

Am săvârşit slujba prohodului poetului. În lumina rugăciunilor şi cântărilor pe care tocmai le-am ascultat şi ale lecturiilor biblice la care am luat aminte, trăim un sentiment de mare nădejde cu privire la destinul sufletului său, chemat să dea seamă în faţa lui Dumnezeu pentru cele săvârşite în viaţă.

Mântuitorul nostru IISUS HRISTOS, Domnul Vieţii, ne încredinţeaza în mai multe rânduri de faptul că cei care cred în El sunt chemaţI la moştenirea vieţii veşnice: ”Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şI crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şI la judectă nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă”(Ioan, 5,24).Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan.6,40) “Eu sunt Învierea şi Viaţa. Oricine va crede în Mine, chiardacă va muri, viu va fi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac. (Ioan,11,24-25)

Iar nădejdea pe care o trăim acum şi la care ne-a chemat Sf. Ap.Pavel izvorăşte din mărturisirile pe care le-a făcut adeseori poetul cu privire la credinţa sa creştină.

Deşi o persoană publică extrem de puternică, a tăinuit cu multă discreţie prieteniile sale cu oamenii Bisericii, gesturile sale de sprijinire a lucrării Bisericii şi credinţa sa creştină ortodoxă puternică, păstrate în cămara comorilor sufletului său. În poemul ,, În veci ortodocşI”, poetul mărturiseşte credinţa sa, împartaşită înca din copilărie, deşi aceasta s-a petrecut în vremuri extrem de neprielnice credinţei:

“ De mic sunt ortodox ca toţi ai mei,

Aceasta e credinţa mea creştină

Am învăţat cu talpile să calc,

Aşa precum şi mâna se închină-

Atunci am înţeles că sunt dator

Să nu cedez cumva vreunei noxe

Ci să rămân cu neamul meu cu tot

Fidel pe veci credinţei ortodoxe.”

(În “Cuvânt şi suflet”, Iaşi, an.VIII, 1998)

Din vremea “Când- nu eram mai ‘nalt de-un metru”, poetul îşi aminteşte atmosfera creştină în care a fost crescut.

“Atunci când credincioasa mea bunică,

Ieşind încet din blânda ei icoană

Mă trimitea cu şoapta ei cea mică,

Să duc colaci şi mere de pomană…”

(“Mărul de Sânpetru”, în vol. “Locuri comune”, 1986)

Fidelitatea strămoşilor şi părinţilor săi faţă de credinţa neamului o mărturiseşte în versurile:

,,Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat,

Credinţa lor pe niciun fel de bunuri,

Nici dac-ar fi fost crucificaţI,

Nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunuri.

(Idem. ,,În veci…)

Deşi regimul l-a obligat la compromisuri, iar gloria literară şi artistică din vremea cenaclului ,,Flacăra” părea să-l depărteze de Dumnezeu, poetul şi-a păstrat moştenirea spirituală:

,, În anii dogmei mi-am păstrat şi eu

În fiece istorică furtună,

Credunţa-n Dumnezeu, cum ni s-a dat

Prin toţI ai mei,, Biserica străbune.

Şi m-am opus căderii în neant

Şi celor care dărâmau altare

Şi clopote-n Ardeal am construit

ŞI calendare pentru fiecare.

Şi Noul Testament de la Bălgrad

Eu l-am crezut aducător de leacuri.

Şi m-am zbătut ca să apară iar,

La Alba dup-aproape patru veacuri.”

În anii comunismului ateu, asemenea omului din Evanghelie care a strigat către Domnl: ,,Cred, Doamne!Ajută necredinţei mele!” (Marcu, 9, 24) poetul s-a zbătut între ispitele veacului şi nostalgia Paradisului, deplângând vremurile în care a trebuit să trăiască,

,, Lemne-n sobă nu mai sunt,

Pâinea-n casă e puţină,

Timpul nostru e păgân,

Nimeni nimănui se-nchnă.

(poezia ,,Un bătrân” în vol.,,Poezii cenzurate”

Adrian Păunescu, în ajunul Crăciunului 1987, mărturiseşte nevoia imperioasă de spiritualitate:

“Poate nici n-a fost o vreme

Ca aceasta de-nsetată

De colinde pentru suflet

Ca de-o unică răsplată.

(“Colindul Colindelor”, în ,,Contemporanul”, 1988)_

Plin de speranţă şi oarecum profet, ca orice mare poet, Adrian Păunescu, din tenebrele anului 1987 întrezăreşte zorii libertăţii credinţei:

,,Dar ne vom întoarce mâine

Cu ştiinţa şi lumina

Să ne căutăm întreagă

Şi curată rădăcina.

Cum şi astăzi ne întoarcem

Şi pe prunci îi vom deprinde

Să nu uite niciodată

Oameni, ţară şI colinde.”

(Ibidem)

L-au salvat de la aneantizare şi necredinţă legaturile trainice şi prieteniile nezdruncinate cu marii ierarhi ai Biseriii Ortodoxe Române, cum au fost mitropoliţii Antonie Plămădeală al Ardealului şi Nestor Vornicescu al Olteniei, străluciţi cărturari ca şi el, născuţi ca şi poetul, dincolo de Prut. Este cunoscută prietenia caldă pe care a purtat-o episcopului Emilian Birdaş al Albei Iulii şi apoi al Caransebeşului, pe care l-a ajutat să reînnoiască mănăstirea Râmeţi, unde poetul şi familia lui au devenit ctitori, să zidească biserici, să tipărească pentru credincioşI calendare de perete, calendare care, din prcina politicii Departamentului Cultelor, erau întotdeauna insuficiente şi mai ales editarea -in 1988, a celebrului ,,Noul Testament de la Bălgrad” al mitropolitului Simion Ştefan, tipărit întâia oară în 1648.

A avut prieteni mulţi diaconi, preoţi şi stareţi de mănăstiri. În lungile şi numeroasele turnee şi pelerinaje prin ţară, poetul cunoscuse viaţa parohiilor şi mănăstirilor, cu unele dintre ele păstrând legături de o viaţă: Putna, RâmeţI, Rohia etc.

La Mănăstirea Râmeţ, care poartă amintrea Sfântului ierarrh Ghelasie, din sec. al XIV-lea, poetul a înţeles menirea unei mănăstiri, aceea de laborator al sfinţeniei şi izvor al păcii. Într-o scrisoare a poetului, din 1980, păstrătă în Muzeul mmănăstirii şi copiată de mulţi studenţişi iubitori de poezie, citim:

,, Rămâi aici, să-ţi fie imn furtuna,

Să mai ridici prin calendar vreun sfânt,

Cu cerul şi cu ţara una,

Cu toaca ta faci pace pe pământ.”

Admirând munca, ascultarea şi devotamentul călugăriţelor, poetul continuă:

,, Măicuţele îţI sunt aşa fragile

Că parcă nici nu pot căra un pai,

Dar ele, cele triste şi umile,

Pavează drumul lumii către Rai.

Grădina şi-o muncesc şi fac covoare.

Trudesc tăcut, parcă de mii de ani.

…Ce exerciţiu de puetere blândă!

De ce-i în stare omul pe pământ,

Când grea nu-i pare orişice osândă

Şi e prin trudă şi credinţă sfânt.”

Poezia se încheie cu zbuciumul poetului, zbucium pricinuit de impusa duplicitate a trăirii sub un regim ateist şi a omului cu o profundă vocaţie spirituală:

“Dar viaţa mea modernă şi pe fugă

Ateul meu şi zbuciumat destin

De mult m-au dezvăţat de orice rugă,

Dar la Râmeţ veni-voi să mă-nchin.

Aci voi re-nvăţa să fiu cucernic,

În acest mic pământ măreţ

Ca să mă rog să fiu mereu puternic,

Cu neamul meu de daci şi de Râmeţi.”

Ajuns la Mănăstirea Parva în 1988, a eternizat lumea aceasta în poezia “Calendarul bnicilor”:

,,Eu ştiu că lumea e bolnavă

Şi că e vinovată ca şi fierul,

Dar pustnicii apără lumea,

Că ei ţin pământul ca şi cerul.

Ei scot busuiocul din piatră,

Prin lacrimi rostesc tragedia

Şi iartă păcatele noastre

În zile de Sfântă Maria.

Iar preoţii noştri în şoapte

Lucrează cu Soarele, iată-l

Şi fiece arbor devine

O mână-ndreptată spre Tatăl.”

(în vol.,,Sunt un om liber”)

Adeseori pelerin la Rohia, poetul închină în acelaşi an 1988 prietenului său Nicolae Steinhardt admirabile versuri:

,,La Rohia-n munte, Steinhardt Nicolae

Zilnic se-n doieşte, pururi nu se-ndoaie

…Lăudat de-a pururi numele să-i fie

În altarul tragic al Ortodoxiei

A-nţeles cultura, a uitat trufia

S-a legat cu cerul, frate la Rohia”

Ajuns la maturitate intelectuală şi artistică poetul spune în versuri testamentare ferme:

,,E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ

ca să ne cumpere ortodoxia.

Noi nu putem să deveni mormoni

sau altceva conform unei reţete,

noi suntem ortodocşi definitiv

aceasta să o ia cu toţi aminte

Noi suntem pe vecie ortodocşi

cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Numind Biserica asemenea lui Eminescu drept Maică a neamului, el scrie:

“Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mama în etate

din tragicul motiv că pe pământ

sunt alte mame mai bogate.”

În “Colindul Colindelor”, scrisă în 1988, poetul mărturiseşte credinţa sa în Dumnezeirea Prunucului născut în ieslea Betleeemului, întrupat spre mântuirea lumii:

Ne exprimăm totodată recunoştinţa pentru ceea ce poetul a făcut pentru Biserica noastră. Este cunoscut curajul cu care domnia sa a protestat împotriva demolării unor biserici din capitală şi din ţară. Îl avem aici pe părintele Doru Ghiaja de la Alba Iulia, fost consilier eparhial, care îşi aminteşte de intervenţia reuşită a poetului pentru a salva biserica din centrul oraşului Miercurea Ciuc.

Este prezent de asemenea preotul paroh de la Catedrala din Târgu-Mureş, unde poetul a poposit mai bine de 20 de ori şi care a fost găzduit în Bucureşti adsea de poet, şi care pe lângă fonduri personale, a ajutat la obţinerea unor fonduri de stat pentru ridicarea acestei Catedrale. Nu putem uita nici intervenţiile poetului în favoarea unor oameni obişnuiţi, împovaraţi de greutaţile vieţii şi care prin el obţineau butelii, apartamente sau locuri de muncă mai aproape de familii, ca şi pentru mulţi oameni bolnavi spre a ajunge la medici de prestigiu, pentru tratamente adecvate, adesea în spitale pentru privilegiaţi

Toate aceste fapte bune şi toţi aceşti oameni care s-au bucurat de generoziatea poetului sunt avocaţi înaintea lui Dumnezeu pentru el şi se roagă Mântuitorului nostru IISUS HRISTOS, biruitorul păcatelor şi morţii, ca în iubirea Lui de oameni, să treacă cu vederea greşelile şi păcatele pe care ca om le-a săvârşit în viaţă, să-i răsplătească dragostea pentru Biserică, ataşamentul lui nedezminţit pentru Neam şi valorile lui eterne, neam pe care l-a slujit cu dorinţa de a le lăsa generaţiilor viitoare:

,,Prea scurtă e viaţa,

S-a dus dimineaţa.

Copii, ţineţi minte:

Noi trecem prin moarte;

Voi daţi maideparte

Colinde, colinde.”

Dumnezeu să-l ierte. Fie-i pomenirea din neam în neam

(Selectare şi adaptare după cotidianul “Lumina” al Patriarhiei Ortodoxe Române,

de prof. Vasile Găurean)