Sentimentul religios în creaţia lui Eminescu

Genialitatea lui Eminescu, de tip leonardesc, a căutat spre toate orizonturile de cultură în gigantica sa aventura de cunoaştere. Căile pe care merge demersul său de cunoaştere sunt diverse, greu subsumabile, o tentativă de unificare a lor fiind deosebit de spinoasă. Cunoaşterea Absolutului a fost ţelul suprem al lui Eminescu. Duhul lui neliniştit a tins toata viaţa spre acest ţel, în sensul în care spune psalmistul: “Neliniştit e, Doamne, duhul meu…”. În aspiraţia lui spre nemărginire putea fi purtat de două căi: una a înţelepciunii tradiţionale româneşti, cealaltă postulată de câteva sisteme filosofice cu răsunet universal. S-a scris enorm despre influenţa exercitată asupra operei sale de filosofia lui Kant şi Schopenhauer sau de vechea spiritualitate a Indiei. Însă adevăratul Eminescu trebuie căutat în focarele sale lirice. Printre acestea se înscrie şi dimensiunea sa creştină.
Atmosfera în care s-a format viitorul poet a fost aceea a ortodoxiei tradiţionale. Se ştie că Eminescu a primit de la părinţii săi o educaţie religioasă în timpul copilăriei, că era un cunoscător al Bibliei şi un cititor asiduu al vechilor cărţi şi manuscrise bisericeşti. Se ştie, de asemenea, că printre călugării şi călugăriţele din mănăstirile moldovene poetul avea câţiva unchi şi câteva mătuşi a căror viaţă creştină nu putea să-l lase indiferent.
În acest plan, extrem de preţioasă este însemnarea unui duhovnic, descoperită pe o carte de cult păstrată la Mănăstirea Neamţ: << Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat la Măn. Neamţu, la Bolnita, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo şi Ion Gheorghiţa din Cracaoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-a sărutat mâna şi a spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de Maici şi să ascult în fiecare sară, ca la Agafton, cum cântă “Lumina lină.”>> Reţinem faptul neîndoielnic că poetului îi erau familiare slujbele – cel puţin vecerniile – din Agafton (mănăstire de maici, în apropiere de Botoşani) şi că sufletul său era cu precădere sensibilizat de cântarea „Lumină lină”, o sintagmă pe care a folosit-o în poezia sa, preluată din cultul liturgic şi căreia, la ora mărturisirii îi conferă caracter testamentar.
Asemenea marilor poeţi ai lumii, Eminescu a găsit în universul creştin un filon de aur pentru marea sa poezie. Sensibilitatea creştină a poetului este prezentă în cel puţin cinci dintre poeziile sale, şi anume: “Dumnezeu şi om“, “Rugăciune“, “Răsai asupra mea”, “Învierea”, “Colinde, colinde”.
În poezia “Dumnezeu şi om”, poetul meditează pe marginea unei xilogravuri înfăţişând-o pe Maica Domnului şi Iisus. Eminescu reia imaginea superbă a Naşterii Domnului, călătoria magilor etc. Copil al veacului, supus aceloraşi
contingente, poetul mărturiseşte, în final, durerea cauzată de scepticismul vremii sale: “Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său / Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează… / De a veacului suflare a lui inimă e trează / Şi în ochiul lui cuminte Tu eşti om – nu Dumnezeu.”
Eminescu, care i-a închinat mamei sale cel mai tulburător poem din literatura noastră, s-a simţit lăuntric îndemnat să scrie şi o “Rugăciune” către Mama noastră prin excelenta Maica Domnului, “Regină peste îngeri”, Lumina dulce, clară”. E de reţinut faptul că “Rugăciunea nu e făcută în nume personal, ci este o invocare colectivă, poetul constituindu-se în exponent al celor cu care se simte solidar.
Către o astfel de invocare evoluează şi poezia “Învierea”. Primele şase strofe sunt rostite de un martor al nopţii de Paşti, dar un martor care se implică afectiv încă de la început. În finalul poeziei, vocile se unesc în apoteoza unui imn: “Cântări şi laude-nălţăm / Noi, Ţie unuia, / Primindu-l cu psalmuri şi ramuri, / Plecaţi-vă, neamuri, / Cântând Aleluia! // Christos a înviat din morţi / Cu cetele sfinte, / cu moartea pe moarte călcând-o / Lumina ducând-o / Celor din morminte!” Troparul Învierii, preluat de poet, foloseşte verbul “a dărui” spre a traduce mişcarea mântuitoare a lui Hristos cel înviat (“celor din morminte viaţă dăruindu-le”).
Dintre cele două rugăciuni scrise în 1880, “Către Maica Domnului” (cunoscută şi sub titlul de “Răsai asupra mea “) este o rugăciune a lui Eminescu cu tot ce era el şi devenise cu timpul, când începuse să-l împresoare umbra durerii şi a neputinţei. E o teribilă cerere a recăpătării credinţei. Nădejdea, credinţa sunt cerute cu o fervoare extraordinară: “Răsai asupra mea, lumină lină / Ca-n visul meu ceresc de-odinioară; / O Maică Sfântă, Pururea Fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină. // Speranţa mea Tu n-o lăsa să moară / Din inima-mi adânc noian de vină; / Privirea Ta de milă caldă plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară. // Străin de toţi, pierdut în suferinţă / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. // Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul Tău de stele: / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie !” Cândva, cel ce se roagă trăia ca într-un vis ceresc şi avea credinţă –de bună seama aceea în puterile proprii – acum e greu înstrăinat de toţi, copleşit de propria nimicnicie. Şi o recheamă pe Fecioară dintre stele în noaptea gândurilor să-i răsară asupra, să-i redea speranţa şi puterea tinereţii. Fiind încă tânăr, Eminescu se simţea bătrân, un obosit urmaş al propriei sale juvenile ardori şi amăgiri.
Una dintre cele mai gingaşe poezii din lirica eminesciană este “Colinde, colinde”, o poezie de o mare frumuseţe şi prospeţime.
Aceste poezii, scrise în perioada deplinei maturităţi a poetului, exprima ipostaze lirice a căror autenticitate e atestată nu numai de măiestria limbii, ci şi de profunzimea sentimentului.