Liga Scriitorilor (din Cluj-Napoca) propune… canonizarea lui Eminescu

În Ardeal n-a căzut multă zăpadă, care să silească pe intelectuali să pună mâna pe lopată. Astfel, ca să nu-i apuce somnul, cei de la Liga Scriitorilor cu sediul la Cluj, reiau o mai veche idee, a scriitorului Copilu Cheatră, de acum vreo trei ani, idee eşuată pe stâncile totalei incongruenţe de situaţii.

Într-o scrisoare trimisă direct Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române de către preşedintele LSR, dl. Al. Florin Ţene (şi nu eparhiei din care face parte), se face trista dovadă că la numita Ligă nu se face minima deosebire între admiraţia pe care o arătăm unei persoane pe motive cultural-ştiinţifice sau naţionale şi categoria de sfinţenie, ce excede adesea culturii. Astfel de nefericite iniţiative sunt nimic altceva decât o formă tristă şi ridicolă de a bate propria tobă, în semn că exişti.

N-am aflat de nicăieri ca atâţia scriitori câţi se spune că are Liga (circa trei sute) să se fi adunat într-un conclav spre a face prezentul demers, dar te-ai aştepta ca o asemenea grupare să evite indirecta şi dubla mărturisire că nu cunosc nici pe marele poet şi nici ce înseamnă sfinţenia. Pentru a introduce o persoană în calendarul ortodox, alături de fericiţi, cuvioşi, sfinţi şi martiri, nu e suficientă o scrisoare, iar uneori nici măcar o carte, dacă nu are motivarea corespunzătoare scopului. Este necesară o viaţă de sfinţenie în acest sens ori un segment major al vieţii care să justifice prin contribuţiile excepţionale ale aceluia statutul ce se invocă. Ce motive aduce scrisorica trimisă Înaltpreasfinţitului Patriarh Daniel spre a merita să fie citită Sinodului Bisericii Naţionale? Să luăm în oarece ordine motivele invocate.

Că în cele 46 de volume (inclusiv manuscrise) poetul se dovedeşte a fi „un simbol al spiritualităţii româneşti, în sânul căreia se află ca stâlp al românismului Biserica Ortodoxă” Nu sunt necesare mai mult de patru clase primare pentru a observa ambiguitatea, caracterul vag al exprimării, căreia nu-i urmează nicio detaliere justificativă. De-ar fi să luăm în seamă câţi au şlefuit şi sporit spiritualtatea românească, am avea un calendar exclusiv al oamenilor de cultură. Cum să semeni un câmp atât de mare cu cinci boabe de orez?

Apoi, că poetul se trage dintr-o familie ortodoxă din nordul Modovei (atât căminarul Gheorghe Eminovici cât şi Raluca Juraşcu). Dacă toţi câţi se trag dintr-o familie ortodoxă respectată pot accede spre sfinţenie e absolut îndoielnic a fi cazul să-i facem pe toţi sfinţi. Şi încă un motiv se invocă, faptul că una din cele dintâi imagini ale vieţii de prunc ale lui Mihai, despre care face pomenire, a fost „imaginea unui HRISTOS blând şi iubitor, luminat la chip de lumina unei candele.” Lucru înduioşător, dar mii şi milioane de oameni poartă chipul lui HRISTOS în inimă şi minte o viaţă, cu smerenie şi dragoste, fără a cere privilegii canonice (cum privilegii sociale au „revoluţionarii” noştri după o plimbare pe străzile Bistriţei în decembrie ’89).

Fiindcă a făcut şcoala („primară orientală”?!) la „National Hauptschule” din Cernăuţi, poate fi de vreun folos?? A avut preocupări ascetice? Un cult pentru rugăciune, pentru cele sfinte şi care să-l facă remarcat? Ştie dl. Ţene de la LSR ceea ce nimeni nu ştie din ţara asta? De ştie s-o spună, iar de nu să afle despre frumuseţea şi farmecul tăcerii.

Se ajunge în fine şi la operă, care ar trebui să fie locul unde să găsim un noian de argumente pertinente demersului atît de singular. Înşirând un număr de vreo şase poezii (antume şi postume) : Să vie păstorii, Rugăciune, Rugăciune 1, R 2, R 3, Maica Domnului…) invocând publicistica marelui poet şi gazetar plus nuvela Sărmanul Dionis se socoteşte o argumentare suficientă. Până şi elevii de liceu ştiu că o astfel de scriere- cum e zisa nuvelă- nu serveşte prin titanismul ei nici cât negru sub unghie pentru o adeverinţă de sfinţenie, cum cer o mână de oameni inculţi şi cu interese obscure. Pentru a fi tacâmul complet, se aduce aminte de alţi sfinţi români, voievozii Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Brâncoveanu. Dar, Sfânt i-a zis norodul lui Ştefan încă de când trăia, oameni buni! Şi nu-i judecaţi viaţa personală, mai ales fiindcă nu i-o cunoaşteţi! Cât despre Brâncoveni, dacă alegi pe HRISTOS şi pentru acest nume Preasfânt renunţi chiar la propria viaţă, atunci negreşit poţi fi numit sfânt şi-n Apus şi-n Răsărit. În încheierea misivei LSR, se face rugămintea de a se supune Sinodului BOR propunerea de a se trece poetul în rândul sfinţilor. Propnere refuzată cu blândeţe creştină şi argumentată perfect-

Popor cu lipsă de măsură, asta suntem, unde neruşinarea, prostia, incultura şi inconştienţa fac conclav şi se trâmbiţează în patru colţuri de lume deservind cultura românească, pe Eminescu însuşi, neamul, în speranţa incalificabilă de a ieşi cumva din anonimatul cronic în care ne zbatem. Poetul însuşi ar fi respins oripilat asemenea „iniţiative” găunoase.

Ce calităţi minimale ar trebui să aibă cineva (Eminescu de pildă) spre a fi considerat sfânt? Există patru trepte ale vieţii creştine: credinţa simplă şi curată, prigonirea pentru credinţă, dragostea vie către Dumnezeu şi martiriul. Apoi există alte patru trepte întru ale sfinţeniei: fericiţii, cuvioşii, sfinţii şi martirii. Întâi să cunoaştem că o personalitate ca Fericitul Augustin al Apusului, autor al unei opere imense, episcop de Hippona, este trecut de Biserica Ortodoxă Răsăriteană doar ca Fericit. Asta şi din pricina unor regretabile erori ce s-au repercutat asupra vieţii creştine din secolele următoare şi până azi. E prima treaptă spre sfinţenie. Îl putem urca măcar pe această treaptă? A avut oare Eminescu exegeze în domeniu, contribuţii la dezvoltarea gândirii religioase, a dogmelor? Că a fost un scriitor creştin, care a avut decenţa de a-şi ascunde (dar nu absolut totdeauna) rătăcirile religioase, nu-l îndreptăţesc nici măcar la prima treaptă. A fost Eminescu un cuvios? A fost un mare ascet, un evlavios aparte? Este cazul a vorbi despre o smerenie ieşită din comun sau alte calităţi ale unor oameni cuvioşi? Nu, fiindcă nu şi-a propus aceasta. Pentru sfinţenie?….şi-a dedicat viaţa cu ardoare lui Dumnezeu? S-a depăratat de lume sau a avut daruri neobişnuite cu care să-l fi înzestrat cerul ca rezultat al unei vieţi de consacrare? Nu e obligatoriu în ortodoxie să fi făcut minuni (cum se caută de pildă în catolicism azi pentru Papa Ioan-Paul al II-lea şi nu se găsesc). Ducând o viaţă de sfinţenie, „Sfântul nu ştie că e sfânt”- cum spunea scânteietor prin veracitate regretatul mitropolit Antonie Plămădeală. Deci suntem chiar departe de sfinţenia vieţii. Cine-l cunoaştesuperficial pe Eminescu se exprimă imbecil pe Internet că a fost.. „ beţiv şi alte cele”

Purtându-şi crucea destinului său trist („în marea de suferinţi înaltă”cum însuşi spune), poetul a avut totuşi câteva din caracteristicile ce sfinţesc vieţile noastre. Întâi, acceptarea stoică a purtării propriei cruci, la care cugeta adesea („Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi, / De au putut să-ncapă-n el /Atâtea suferinţi?”).Apoi dragostea pentru semeni, pentru omul flămând şi îngheţat de pe stradă, căruia-i dăruia propriul său palton şi înverşunarea cu care apăra cauza altora, şi „niciodată pentru sine”(G.Călinescu) mergând până la uitarea sinelui. Aşadar un neobişnuit altruism.

Scriind într-o prefaţă la poeziile poetului naţional că acesta este „sfântul preacurat al ghiersului românesc”, Arghezi a făcut referire la „noaptea tristei (s)ale vieţi” ( ca să parafrazăm cu o consoană pe Vlahuţă) şi din care „au izvorît eterni luceferi” şi nicidecum la sensul canonic al vocabulei „sfânt”. Negreşit că suferinţa sfinţeşte pe omul credincios, cu nădejde-n Dumnezeu. Aceasta o ilustrează adesea Octavian Goga scriind despre ţăranii oropsiţi: ”Sfinţiţi cu roua suferinţei / Ţărâna plaiurilor noastre.” Într-un fel, sfinţenia neamului românesc coboară din parcursul său tragic de „popor fără de noroc în istorie”, precum se exprima N. Iorga, mereu nevoit să fie gata să dea răspuns unui „destin tragic şi ostil” ( Mircea Eliade). De aeea, într-un fel, în Eminescu-omul şi opera lui se concentrează istoria miilor de ani trecuţi ale acestui neam, zbuciumul pe calea propriului Calvar.

Cel ce parcurge cu atenţie evoluţia gândirii eminesciene, va constata un început de viaţă sub zodia ortodoxiei, moştenire spirituală din familie. În lumea rurală (cu deosebire), până spre vremurile noastre, credinţa era cvasigenerală şi doar cineva nebun se putea declara necredincios. Lucrurile se schimbă însă odată cu depărtarea de ţară-vremea studiilor de la Viena- când citeşte pe filosofii apuseni coborâţi din iluminismul francez. Comuna din Paris, ideile lui Ludwig Feuerbach (după care Dumnezeu este o proiecţie exterioară a omului), cultele orientale alterează viziunea sa dreaptă despre lume. Discursul proletarului din tavernă: „Religia - o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă apese-n jug…” ilustrează într-un fel şi o certă aderenţă ideologică. Gândirea schopenhaueriană, ca şi cea orientală (budism, maniheism, zoroastrism, hinduism, brahmanism, maniheism, confucianism), titanismul - nu rămân fără răsunet negativ în lirica manuscriselor şi a propriei vieţi : „Eu nu cred nici în Iehova” , Dumnezeu şi om”, „Preot şi filosof”,”O, adevăr sublime!” etc., atestă rătăcirea puternică de la comoara dreptei credinţe ortodoxe, moştenită din familie. Această etapă a vieţii poetului o puneam într-o lucrare de comparatistică („Eminescu şi Ovidiu- paralele peste veacuri”) sub semnul dramei lui O’ Neil: ” Lungul drum al zilei către noapte.” Este drumul care va sfârşi în adevăr cu istovirea fizică şi intelectuală a marelui liric. Cugetător peste normele gândirii comune, Eminescu se crezuse atât de puternic încât depărtarea de Dumnezeu pe drumul falsei cunoaşteri, lumeşti, nu-l va putea primejdui. Depărtarea şi uitarea de Dumnezeu sunt însă fatale omului. Când poetul îşi conştientizează teribila solitudine şi întunericul ce-l cuprinde, invocă cu spaimă credinţa luminoasă de altădată implorând sfâşietor mila Maicii Preacurate (cum e în sonetul „Răsai aspra mea”datat 1879):

„Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de odinioară;

O, Maică Sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa…!”

După asaltul întunecării minţii, de fapt o istovire atroce a forţelor sale intelectuale –corespunzând anilor 1883/’84, combinat cu cabalele criminale ale celor care se tem de el şi îl scot din viaţa politică, revenirea la valorile creştine în forul său interior pare a fi fost permanentă. Şi ca gazetar, poetul n-a fost niciodată un inamic voltairian al credinţei, ci şi-a păstrat pentru sine îndoilelile (atotputernicia morţii, abaterea din credinţă etc.). În 1886, de exemplu, se spovedeşte şi se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui HRISTOS la Mănăstirea Neamţ. Duhovnicul avea să noteze

ultimele dorinţe ale poetului ce-şi presimte sfârşitul: „să fie înmormântat la umbra unei mănăstiri, la marginea mării, aşa ca şi dincolo de lumea aceasta să poată auzi dulcea cântare (a Vecerniei-n.n.)-„Lumină lină.” Singur Dumnezeu cunoaşte adâncurile fiecărei fiinţe umane, El, Dreptul Judecător a toate. Nouă abia ne ajung unele manifestări exterioare, A sări însă de la negarea prostească a valorii poeziei eminesciene la un fel de zeificare nejustificată denotă acelaşi eşec lamentabil şi chiar detestabil al gândirii.

Nu încape îndoială că cererea Ligii Scriitorilor de la Cluj, este cel puţin superfluă, dovedind goluri de cunoaştere imense, întristătoare, năucitoare şi regretabile. Ele nu fac cinste nimănui: celor care au formulat-o, Ligii (de vârsta grădiniţei), pe care o descalifică, neamului românesc mereu păgubit de comportamentul celor ce ies în faţă să prezinte propria ignoranţă şi incultură drept cracteristici definitorie a 22 de milioane.