Morăritul la Rebrișoara. Povestea unei meserii dispărute

Printre multele meserii practicate de năsăudeni și de cei din localitățile limitrofe, tratate în volumele „Arta meseriașilor năsăudeni”, semnate de Ioan și Lucreția Mititean și Floarea Pleș, se află și morăritul, extins pe scară largă în comuna Rebrișoara, comuna cu cele mai multe mori de apă.
Studiind istoricul acestei îndeletniciri am dedus că are originea în timpuri foarte vechi, când oamenii au descoperit că fructele unor plante sunt comestibile și au început să le cultive. Odată cu dezvoltarea produselor cerealiere se punea problema obținerii produselor finite prin sfărâmarea boabelor care să fie folosite în alimentație. Deci, depozitarea și măcinarea cerealelor constituie una din îndatoririle cele mai vechi din activitatea omului. Conservarea cerealelor și producerea făinii din acestea este cunoscută în Comuna Mureșenilor de mult timp. Rebrișorenii au fost binecuvântați cu apa curgătoare Gersa, care traversează comuna de la izvor la vărsare, pe o lungime de 24 km, preluând în drumul ei atâtea pâraie coborâte parcă din legendele străvechi ale timpului.
Mulți săteni de pe cele două maluri ale râului ce trece prin fața casei lor, au avut idei năstrușnice, trecând de la râșniță la moara cu apă. Au săpat canalul prin care să se scurgă apa din râu, spre a pune în mișcare roata, au adunat piatră de râu, lemne din pădurile proprii, șindrilă pentru acoperiș, folosind în scopuri economice forța apei, construind cu forțe proprii un număr de zece mori pe malurile acestei ape și una la Podul Rebrii, dirijată de apa râului Rebra, de către meșterul morar Buta, un bun întreprinzător, prezent mereu în viața satului. Deci comuna Rebrișoara deținea un număr de 11 mori.
Mecanisme făcute de săteni, structuri hidraulice care foloseau energia mișcării apei, transferând forța de la fluxul de apă la corpul de lucru, la roata de apă echipată de regulă cu un angrenaj, un mecanism care dirija piatra mobilă cu ajutorul unor curele de dimensiuni mai mari, din piele sau din textură din cauciuc. Cei 11 proprietari de mori erau buni meșteri, executând toate lucrările cu propriile mâini, cunoscând la perfecție tot mecanismul de măcinat, format din cele două pietre de moară, una fixă și una mobilă, dintre care cea mobilă avea rolul de a se roti și de a zdrobi grăunțele sau boabele de grâu. Cu aceeași moară, cu ajutorul unui separator, se măcina și grâul și porumbul, ridicând cu un șurub separator piatra mobilă de pe piatra fixă și în funcție de înălțime, se putea obține granulația dorită.
În anii tinereții am străbătut pe jos sau în căruță Valea Gersei, am poposit la fiecare moară și-mi amintesc cu multă plăcere, de bunăvoința acestor meșteri morari de a veni în folosul sătenilor, de a fi moara cât mai aproape de ei, spre a le ușura transportul și a economisi timp.
Călătorind pe cursul apei de la izvor la vărsare, facem un popas pe malul stâng, la moara lui Motrea George din Valea Babii (fostul sat Gersa III), o moară bine întreținută de un om priceput la toate. La parter era moara și camera morarilor, iar la etaj era școală, unde și noi, adică eu și soția am predat o perioadă, fiind obligați să vorbim tare spre a acoperi glasul morii. Nu știam pe acele vremuri că moara lui badea George era confiscată de statul român prin sentință judecătorească, dată de Tribunalul Militar din Cluj, fiind condamnat politic, făcând parte din grupul lui Leonida Bodiu. Niciodată nu ni s-a jeluit că plătește chirie în propria sa casă! Dar totuși, odată s-a răzbunat la o serbare de sfârșit de an școlar, când s-au rostit cuvinte de mulțumire partidului că a înființat aceste școli în favoarea școlarizării tuturor copiilor. Dânsul din mulțime a strigat:
- Partidul mi-a făcut casa?
Puțin mai jos, poposim la moara lui Oniga, un om respectos și bine-voitor, care întotdeauna când ne întâlnea spunea: Haideți pe la noi!
Ajungem la moara lui Roș din Gura Scrăzii, unde s-a născut și a copilărit tatăl poetului George Roș din Telciu. O familie mai numeroasă, dar toți înzestrați cu talente meșteșugărești și virtuțile înțelepciunii.
În Dobodea, pe malul stâng al apei, putem măcina la moara lui Mihalca Dumitru, cumpărată de Mihailă Seni și apoi de Scurtu Dumitru, gospodari înfrățiți cu munca, cu crucea, cu codrii și izvoarele.
Ajungem în Grui, la moara lui badea Petre din Ceie, un om înțelept, un sfătuitor și bun îndrumător în problemele gospodărești. Cunoștea multe din istoria satului și a morăritului.
Coborâm puțin de la școala din Grui, care îl are ca patron pe cunoscutul profesor din Bistrița, Ștefan Lup, traversăm apa pe podul de lemn acoperit și intrăm în moara lui badea George a lui Ștefănuc, un cărturar în straie țărănești, un țăran model în muncă și fapte demne în favoarea satului, la care a ținut atât de mult.
La câțiva pași ne apare moara lui Petri, un om plin de forță creatoare, cu un interes sincer față de lucrătorii ogoarelor, a modernizat moara, făcând-o cu site, adică pentru făină albă, unicat în zonă, fiind foarte solicitată.
Ne oprim la moara lui Cârceie și a lui Ștefan Cârcu, exemple demne de gospodari ce trezesc respect și admirație, apreciați de comunitate, mereu cu gândul la origini.
Aproape de vărsarea în Someșul Mare, Gersa mai poartă roata morii lui badea Ieronim Hădărău, un om pașnic, cinstit și drept cu simțul disciplinei și responsabilității.
Plimbarea mea prin morile din Rebrișoara a fost cu ani în urmă, acuma morăritul tradițional cu apă a cam dispărut. Poate cineva se va gândi să le aducă în muzeul sătesc sub formă de machete, râșnița și toate mecanismele purtate de forța apei: moara, joagărul, pive, vâltori, darace etc.
Morarii, acei meșteri pricepuți în întreținerea și repararea morilor, au trecut și prin diferite greutăți, fiind considerați chiaburi, erau puși la cote și impozite grele, mulți dintre ei fiind condamnați, considerați dușmani ai poporului, cu tendință de îmbogățire.
Eu nu pot uita spiritul lor gospodăresc, bunătatea și dăruirea de a fi în folosul tuturor. Erau buni agricultori, cunoșteau culoarea cerealelor în funcție de soiul cultivat, grâul de la galben deschis la galben roșcat, secara galben-verzui, porumbul cu nuanțele de la alb-galben până la portocaliu. Erau foarte atenți să nu toarne în coș cereale cu miros de mucegai, cu insecte sau corpuri străine, substanțe toxice, reziduri de pesticide sau alți contaminanți care pot afecta sănătatea umană. Cântăreau obligatoriu sacul, luau uiumul stabilit și legau bonul de sac, ca act justificativ în fața unui control. Deci sacul și actul!
E păcat că au dispărut toate instalațiile tehnice populare ce foloseau forța apei, așa cum treptat, treptat, va dispărea și satul românesc cu frumoasele sale tradiții populare!