Ne-a părăsit Valeria…

Motto: A căzut din cer o stea,

Am stiut că-i moartea mea

(Folclor, cules de Valeria)

În dimineaţa zilei de 28 aprilie toate canalele de ştiri, locale şi naţionale, multiplicau trista veste a morţii cântăreţei. O moarte cu atât mai nedreaptă, cu cât mai surprinzătoare şi mai prematură. Vechiul blestem ce i-a urmărit pe ţăranii din mijlocul cărora s-a ridicat – cel al morţii în prag de primăvară – nu a iertat-o nici pe Valeria: Nici o moarte nu-i amară / Ca moartea de primăvară.

Ea n-a rămas ţărancă, dar a întruchipat sufletul nostru ţărănesc şi profund, i-a dat glas, l-a tradus în tril de privighetoare şi l-a făcut cunoscut, de la înălţimea scenei şi a ecranului TV, în ţară şi în lume.

Spuneam odată, prezentând-o pe scena Centrului Municipal de Cultură (acolo unde trupul ei neînsufleţit s-a întors acum pentru ultima oară) că i s-ar potrivi şi ei scenariul de colindă pe care Geo Bogza îl proiecta asupra naşterii lui Eminescu:

Într-un sat românesc frumos şi cuminte (cum ar putea fi şi Telciul ei natal, bunăoară), la vreme de iarnă, nişte oameni sărmani găzduiesc şi ospăteză pe doi călători bătrâni, care se dovedesc apoi a fi Dumnezeu şi Sfântul Petru. Cel din urmă îi cere Atoatefăcătorului să răsplătească omenia celor ce i-au găzduit şi i-au ospătat din puţinul lor, făcând pentru ei ceea ce nu mai facuse pentru nimeni: anume să-i lase să-şi vadă sufletul. Şi, nu peste mult, în acea casă vizitată de Dumnezeu si Sfântul Petru, s-ar fi născut Valeria...

Dar tot El a rechemat-o la Sine tocmai la vremea înfloririi merilor; la vremea la care l-a rechemat la Sine şi pe Fiul Său cel preaiubit; ca şi pe mulţi din ceilalţi fii ai săi, ţăranii... Poate că este o relaţie între amara moarte de primăvară şi harul divin cu care vin în lume doar cei aleşi şi iubiţi de Dumnezeu. Poate că florile nici nu sunt altceva decât o ultimă materializare a sufletului lor.

A venit, a cântat, a plecat. Ne-a lăsat în urechi zvonul glasului său înalt, şi-n suflete simţirea sa adâncă. A cântat horile, şezătorile, munca, dar şi credinţa şi dragostea celor printre care şi pentru care s-a născut; căci ştia că printre ei nimica nu se face fără credinţă şi dragoste. Le-a cules cântecele, dar şi "verşurile" şi "cântările" despre moarte şi despre călătoria spre "dincolo" a sufletului, publicându-le nu demult înt-o carte cu titlu dureros de sugestiv, parcă premonitor: "Cântarea de pe urmă".

Fie-i sufletul bine primit în Împărăţia deschisă a Cerurilor din această prelungită Săptămână Luminată! Căci glasul şi cântecele sale vor rămâne, cu siguranţă, nemuritoare...

Prof. dr. Vasile Filip