NICOLAE BOSBICIU, POEME

1
visele mele n-au vocaţie
nu le pot împleti ca părul femeilor
visele mele au faţa plină de praf
de absenţe
de imprecaţii
ele nu prevestesc nimic
pentru mine
ori pentru alţii
şi se sinucid în fiecare dimineaţă.

2
De la voi, fecioare
Ce-n salbe întunecate
tăcerea îmi purtaţi
ori mângâiaţi vorbe
şi lunecoase brocarturi, n-am să plec.
Nici o corabie în portul acesta nu intră.
Doar casele albe
poartă sunete necunoscute
în pântecele lor.
O, aici vin lumile fără memorie,
Sărutând nisipul.

3

În zadar mângâi malul
şi păşeşti peste el,
în zadar faţa-n valuri ţi-o-ngropi;
toate de tine s-or lepăda
şi stinse au să tacă.

Viaţa n-o ştii, moartea n-o ştii,
vântul îţi răscoleşte cotloanele şi scoate în unghii
mici vietăţi nedeprinse cu ziua.

N-ai să mai poţi murmura „eu sunt”
niciodată.
Din pielea ta se prelinge neauzit
doar transpiraţia tristeţii
şi moartea ultimului gând trezit.

4

Mâini frumoase şi singure
de femeie lusitană
lasă trupul meu necules
sub arcade-ntomnmate,
sub viţa-de-vie cu mireasmă neliniştită.

E carnavalul presimţirilor tăcute
şi-o vreme niciodată vieţuită
se strecoară prin sângele meu.

Ce mai rămâne când în arbori sfinţi
păsările îşi rostesc aiurite
ultimele elegii?
Ogive, bolţi, arabescuri,
himere cu straiul cernit
străbat pieziş un orizont nelămurit,
dincolo de mine cel mai înalt.

5

Sufletul curge-nspumat peste praguri
şi-n verdele undelor zac
scoici risipite, umbre străvezii.

Câteodată vin fúrii cei aprigi de sete mânaţi,
câteodată femei încercănate
se culcă pe valuri şi cântă.

Scoici risipite, umbre străvezii.

6

Printre bătrânii mei s-a lăsat bruma.
Ei au închis ferestrele spre stradă
nestingheriţi să-şi vorbească deasupra sângelui.

Eu sunt fiul lor din vremea de secetă.
Nu mă cercetaţi de ce mă preling pe străzi
ca apa fără de rost.

Cineva plânge ca lumânarea pe-o masă tăcută,
scrijelind pe aer un poem,
cineva aşteaptă să mă întorc târziu:
s-ar putea să fiu bătrân,
s-ar putea să nu mai fiu.
7

Tâmpla atinge pământul
ca un genunchi de bătrân
la apa Aheronului.

Cât de adânc răzbate din ziduri
cântecul de vremelnicie, de dragoste şi moarte…
E o muzică în care îngerii nu pot trăi.

Cetatea cea mare, desfrânata cetate,
viaţă strivită între cutele zilei,
vreme când înfloresc ciulinii.

Umbra se-ntinde pe nisipuri şi-adoarme,
în cer poienile s-au închis,
doar luna, ca un drumeţ obosit
păşeşte agale pe uliţi.

Gândul e rană. La o fereastră
mâna fecioarei alungă tainice amăgiri.

E noapte. Rătăcit prin crângul minţii
să mă cufund în vise nu mai ştiu.
Se roagă-n taină, cu tristeţe sfinţii
în graiul lor adânc şi străveziu.

8

N-am învăţat niciodată plutirea.
Încleştat în ţărână ca nucii bătrâni
mi-am întins mâinile să mă prind
de umbra ta şi să-ntreb :
“Eu pe unde s-o iau, Doamne, pe unde ?”

În visul acesta interminabil
tu mă priveşti şi duci un deget la buze
cu o neclintită siguranţă.

Viaţa e o haină pe care o porţi
până la destrămare,
un roman de duzină
sau poate atingerea mâinii
pe marmura neagră,
pe dorul şi durerea şi uitarea
din care-ai apărut.