Olimpiu NUȘFELEAN: Fericirea locurilor dezolante

1 Mai muncitoresc de azi nu mai este cîntat în cadrul unor largi manifestații populare, importanța propagandistică de dinainte de 1990 a fost minimalizată, dar oamenii au înțeles să sărbătorească în continuare, în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. Ideologii și sindicaliștii și-au luat mîna de pe o asemenea sărbătoare, dar rolul propagandistic nu îi e cu totuși luat. Dacă acest rol se manifestă, uneori, discret, facilitînd scopuri aproape ascunse, impulsionate de vreun partid, de vreo tendință politică, de o tavă de mici distribuiți cu dedicație, scopul comercial țintește cultura îmbogățirii, a dobîndirii unor foloase de care o anume lume se bucură. Prin reprezentanții ei, care fac bani pentru conturi bancare și pentru impozite. 1 Mai rămîne în continuare o afacere națională. O sărbătoare căreia îi dă farmec, desigur, primăvara, o sărbătoare a muncii care ia diverse denumiri, dar care dezvoltă interese alături de interesele celor ce muncesc.
Nu intrăm în istoria „zilei”, care începe oarecum cu 1 mai 1886, cînd sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, culminînd cu Chicago, iar circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Azi, de „Ziua muncii”, cine se mai gîndește la dreptul la 8 ore de muncă (plătite cinstit), la condiții de muncă în Lumea a 3-a (care o fi aceasta, după aprecierea finanțiștilor?), la revenirea muncitorului agricol sau din construcții la statul de sclav (pe plantații ocrotite de stat)? Și: mai aveam oare muncitori, cînd șantierele țării duc lipsă de brațe de muncă? Ce mai sărbătorim în… ziua muncii? Și cine își mai pune asemenea întrebări?
În ziua de început de mai autohtonă, mass-media se ocupau de dezolarea descoperită în locurile unde cîndva se consumau tiruri de mici și de bere. În reportajele televiziunilor reporterii se decepționau (iertați-mi verbul) de aspectul golit de consumatori al locurilor publice unde altădată triumfa micul și berea, semn al izbînzii vieții noi, progresiste. Cîndva al izbînzii muncitorului, care a obținut niște privilegii binecuvenite, apoi al comunismului și mai apoi al consumismului.
Consumismul a bătut în cuie ferestrele veseliei, pentru moment. La munte, la mare, lîngă șipotul izvorului sau sub geana codrului, în piața publică – unde sînt aplaudați în mod obișnuit cîștigătorii electorali -, pe terenul de sport, în sala de spectacol nu mai întîlnești țipenie de Consumator. E jale pentru țară. Acesteia i se golește vistieria, din care hoții naționali nu vor mai avea în curînd ce fura. Vor ajunge, aceștia, să se ia la harță cu clanurile interlope întoarse din străinătate, bătîndu-se, la o adică, pe buzunarul săracului. Bătălie de acest fel va fi. Nu bătălie pe relansarea economiei, a vieții culturale, a vieții obișnuite…
Parcul e gol, drumul e gol, potecile de munte sînt goale, codrul e gol, plaja e goală, terasele restaurantelor sînt goale. Realitatea își ridică fustele și se dă într-un spectacol al goliciunii, fără să mai poată fi concurată de dansatoarele la bară. Și nu mai poate veni nimeni să-i acopere goliciunea cu bancnote naționale de o sută de lei, cu dolari sau euroi, pentru că… nu mai sînt bani. O realitate care nu poate fi acoperită cu bani este o realitate… care nu există. O realitate care nu mai poate fi acoperită cu bani furați este o realitate dezolantă.
Străbați, sportiv sau cu gîndul – într-o activitate fizică individuală (cu excluderea oricăror activități sportive de echipă/ colective) sau pentru nevoile animalelor de companie/domestice, în apropierea locuinței (și nu doar) – cu masca (chirurgicală) pe figură – străbați deci o cîmpie, urci o costișă, prinzi o cărare de munte, treci printr-un codru, alergi (cu gîndul) pe o plajă pustie și nu dai tu acolo de o grămadă de cutii de bere goale aruncate sub banca din parc, o risipă de peturi pe marginea rîului, o mînă de șervețele (umede) risipite în nisip, hîrtia unor ziare citite poposită în cuibul unor acvile de munte… Nu mai au bieții șobolani de țară cu ce să-și mai căptușească cotloanele în care se vor pregăti să adune săracele roade ale cîmpului. Un spectacol dezolant, deplîns de formatorii de opinie publică.
Iar în vremea aceasta – ceea ce nu mai văd televiziunile (dar nu e vorba doar de orbirea lor) – iarba cîmpiei exultă în creștere, izvorul susură zglobiu, singuratic, plaja își cerne nisipul cu ajutorul brizei, delfinii împing cu botul peturile goale spre locuri uitate, cerul, limpezit, își numără stelele, codrul se face din nou frate cu românul, dar nu cu românul adevărat, ci cu unul imaginar. Iar românul adevărat ce face? Așteaptă să-i spună decidenții ce să facă. Dar nu așteaptă asta din stimă pentru decidenți. Ci din lene. Din comoditate. Din conformism. E atît de comod să nu te implici în istorie. E atît de confortabil să serbezi 1 Mai așa cum ți se spune, de fapt cum ți se poruncește, prin cele mai subtile mijloace de comunicare, chiar subliminal. E chiar haios să-ți faci din autorități un dușman cotidian. E cel mai confortabil mod de a deveni erou al reportajelor tv. Întreținînd o leneșă și falsă dispută cu autoritățile. Ei bine, într-o asemenea situație te întrebi ce-i de făcut. Ce face autoritatea? Ce face societatea civilă, cu multiforma ei compoziție? Își pune cineva asemenea întrebări? Nu. Se aplică, cel mult, soluții de compromis, luate de-a gata. Convenționale. Și din partea autorităților. Și din partea societății civile. Fiecare cu cîștigurile sale mărunte.
Unde e omul? În cel mai bun caz în casă sau la spital. Un simplu pacient COVID-19 sau nimic. În vremea aceasta pămîntul se odihnește. Poate nici nu mai vrea ploi, ca să nu-l scurme din nou, inutil, plugurile?!... La ce-i bun rodul lui, folosit nu pentru hrană, ci pentru măriri? Vîntul își răcorește jocul în florile de mai. Marea, fericită, își recapătă respirația, ritmul valurilor, măreția unor furtuni ce nu mai înspăimîntă pe nimeni. Pentru că nimeni nu se mai luptă cu furtuna ei, în călătorii de investigare a lumii. Cerul, eliberat de smog, își limpezește oglinda, poate-poate omul, trezit din somnul rațiunii, zărește în apele ei imaginea lui Iisus reînviat. Și ia aminte.