Societate cu tablou conjugal
După ce am scris despre cărțile din urmă ale lui Gabreil Gafița, „Diplomat în Oropingo”, 2023, „Privind în aceeași direcție împreună”, 2022, „Alternativă la fuga în Egipt”, 2018, „Zahăr și miere”, 2015, „Du-te departe de mine”, 2014, inspirate în mare parte din viața de diplomat, acestea apărute după o pauză de douăzeci de ani în activitatea literară a scriitorului, și după ce am citit un prim roman al autorului prin anii optzeci, recunosc faptul că romanul „Martiriu parțial”, de acum, o reeditare a celui apărut în 1991, pare ...„o altă țară”, după titlul „Iarna e o altă țară”, de Gabriel Gafița, care mi-a încurajat lectura, încă de la o vârstă fragedă, mi-a deschis interesul pentru acest scriitor contemporan, riguros cu literatura, cunoscător al ei, umblat prin lume și arhitect al textului narativ, chiar diplomat cu/ în tehnicile epice, de construcție și de seducție prin text, invitând la o lectură serioasă, bine arcuită, elaborată, în stare să dăinuie pritimp.
În anul apariției versiunii actuale, 2024, prozatorul Gabriel Gafița menționează în „Cuvânt înainte la ediția a doua” că aceasta nu diferă cu nimic de cea din 1991 și crede că romanele sale, literatura, în general, „își păstrează actualitatea chiar la decenii după apariții”, ceea ce denotă profesiune de credință asumată și valabilitate fără termen a operelor de calitate, intrate în circuit național, universal, în canon literar.
În fața acestui roman nu se poate să nu apelăm la dicționar, pentru a vedea ce înseamnă acest „martiriu”: „caznă, suferință”, de natură morală, mai mult, și apoi de ce să fie oare parțial, pentru că se împarte, pentru că nu este dus până la capăt, pentru că societatea e plină de compromisuri, personale, de grup?!... Meditația asupra titlului persistă și în timpul lecturii, și la sfârșitul ei, pentru că, tot căutând un pasaj, o explicație a structurii de „martiriu parțial”, vedem că ea nu există explicit și se aplică de fapt la întregul roman, un fel de metaforă cuprinzătoare a unei existențe, așa cum se prezintă ea atât în partea întâi a cărții, „Dezlegare la pește”, cât și în partea a doua a ei, „Cinci zile, dar practic numai trei”, și acestea interpretări inspirate ale evenimentelor petrecute.
În centrul romanului, se află cuplul Liviu și Aurelia, el ziarist, provenit dintr-un institut de sociologie a proiectelor edilitare din București, membru de partid apoi, implicat în viața socială, ea doctoriță, sortită a face naveta la un dispensar rural, nu pot avea copii și pot fi un model de viață de familie de prin anii cincizeci, ai secolului douăzeci, când locuințele erau naționalizate, când obținerea unei mașini, chiar și Trabant, necesita așteptare, aprobare și puțin noroc, când condițiile de muncă presupuneau adaptări de tot felul. În această lume, Liviu se strecoară, urcând pe scara socială, zbătându-se, în absurdul specific, având uneori impresia că viața lui a căpătat un curs greșit, nelipsit de inteligență, ce-și împarte existența între muncă, Aurelia și restul. În tabloul societății de la mijlocul secolului douăzeci, atât de fidel redată de scriitorul Gabriel Gafița, în „Martiriu parțial”, pe tema și subiectul prezentate, Liviu, personaj central în roman, este un martor fidel, „mereu prezent, dar niciodată capabil să influențeze lucrurile așa cum și-ar dori, care suferă, dar nu până la capăt”, de aici și o posibilă cheie de lectură, de intuitivă descifrare a semnificației titlului cu „martiriu parțial”.
Este în cartea această o poveste umană, urmărită cu implicare și cu o tehnică de realizare, mărturisită de scriitor: aceea a existenței a „două CV-uri ce evoluează în contratimp”, cu slabe șanse de a se întâlni vreodată. Două lumi paralele, și alte straturi care le compun, vorbesc despre doi soți care nu reușesc să se cunoască, să treacă anumite bariere, și rămân victime ale unei societăți care îi va despărți. Încercarea de a-și salva căsnicia, printr-o excursie în străinătate, cu mașina, se dovedește eșuată, din start. Peripețiile din Ungaria, Austria, Germania, descoperirea Occidentului, tentația de a rămâne, toate acestea nu reușesc să-i apropie pe cei doi, să facă să cadă barierele umane, iar sentința vine salvator, dar dureros, într-o replică a lui Liviu, spre sfârșitul romanului: „n-am putut fi fericiți, nici unul cu altul, nici fiecare pe contul lui.” Și martiriul se sfârșește, se dizolvă, se transformă în altceva. Neputința de a duce lucrurile până la capăt reprezintă o caracteristică a neîmplinirii.
Liviu trăiește o dramă când devine ziarist. El, îmbrăcat într-un „palton mare și greu ca o mobilă masivă”, nu înțelege ce a greșit „spre a fi retrogradat din clasa conducătoare a societății, muncitorimea, tocmai în pătura intelectualității.” Un coleg îi spune: „Meseria asta a noastră ( de ziarist )seamănă cu arta pianistului: n-are nevoie omul să se plimbe pe toate clapele pianului, ajunge să le știe pe cele câteva corecte, dar pe alea să apese cu toată forța.” Liviu se transformă, face cursuri de seral, este transferat la revista „Secera și ciocanul”, devine redactor responsabil al gazetei de perete „Stahanovistul”, știe de-acum că „cel mai important este aspectul politic al lucrurilor... el poate colora orice acțiune într-un fel sau altul, în alb sau negru, în roșu aprins, în roz sau verde”, „muncește ca un apucat, conștient că un om cu funcția sa trebuie să fie neapărat un exemplu.” Aurelia există în mintea lui, mereu, cu acel chip „ce i-a căpătat o anume asprime, cu cearcăne adânci care îi subliniază severitatea dobândită a trăsăturilor și dau o anume frumusețe mai obosită.” Invitați într-o seară la o petrecere, dansează împreună după mai mulți ani. Și apoi călătoria, despre care Liviu susține: „că nu înțelege furia oamenilor de a călători... Atâta efort, atâta cheltuială, atâtea emoții, atâta așteptare... pentru doar foarte puțin diferit.” Și de unde criza conjugală nu se rezolvă. Liviu se întoarce, Aurelia a rămas în Occident. Un ultim dialog al celor doi protagoniști lasă deschis un sfârșit și nu-i spulberă îndoielile de gelozie ale bărbatului, față de colegul de dispensar al soției: „Reli, aș vrea să te întreb un lucru... a fost ceva între tine și doctorul Gâtlan? Tu cum ai vrea? Să fi fost sau Nu?”
În final, Liviu ( doar Liviu ) ajunge spre amiază la punctul de frontieră Nădlac, unde se prăbușește în brațele primului grănicer român care îi face semn să oprească și izbucnește într-un hohot de plâns nervos, cu neputință de stăpânit.”
Gabriel Gafița, naratorul, este, și de data aceasta, foarte atent cu personajele sale, atras de o lume a detaliilor, de pasiunea unor descrieri, de portrete, de atitudini și, dintr-o bună cunoaștere a psihologiei personajelor, alcătuiește o galerie de seamă a operei sale. Apar, de exemplu, colegi, diferiți, cu tabieturi, cu viață personală, Epure, tovarășul de la partid, Gheduldig, șef de rubrică la ziar, cu nume de sonoritate germană, Cociuba, cu atitudine de lider.
Radiografie a societății românești, de la mijlocul secolului al douăzecilea, concentrată în povestea unui cuplu, cu traiectorii paralele, care se intersectează uneori, romanul „Martiriu parțial”, al lui Gabriel Gafița, este unul realist în bună măsură, însemnată, dar, totodată, și unul psihologic, în această a doua trăsătură aflându-se caracterul general valabil, și cu această a doua ediție, apărută sub semnul unui motto ilustrativ, din Shakespeare, „Măsură pentru măsură”: „A ei să fie greșeala sau a mea? Ispititorul sau ispititul – cine păcătuiește mai tare?”
Elena M. Cîmpan
Adaugă comentariu nou