Două cărți noi, de Gabriel Gafița

Din 2014, de când a reluat scrisul cu simțul recuperării timpului ( aproape 20 de ani de la „Schiță de portret pentru cap de familie”, 1995 ), Gabriel Gafița a publicat o serie de cărți, proză, roman, cu perseverența de altădată, reușind, astfel, să mențină atenția cititorului asupra universului propriu de creație ( fiind inspirat, preponderent, din experiența de diplomat, și nu numai ), cu operele: „Du-te departe de mine” ( 2014), „Zahăr și miere” ( 2015), „Alternativă la fuga în Egipt” ( 2018 ). Le-am citit pe toate și le-am adăugat, ca experiență de lectură, romanului care m-a fascinat, acum 40 de ani, „Iarna e o altă țară” ( 1980 ), și pe care l-am citit la recomandarea domnului profesor de română, ca dovadă că școala românească de altădată avea acel format ( și conținut ) modern, de care tot încercăm să ne apropiem și, parcă, degeaba.
Sunt câteva aprecieri, pe care aș dori să le transmit. În primul rând, cu insistență lipsită de vanitate, străbate gândul ( de bucurie ) că există scriitori buni, mai buni decât cei „abonați” la marele premiu, an de an. A vorbi despre fiecare în parte, cu măsură și pricepere, ar îndepărta suspiciunea potrivit căreia, în revistele literare, sunt prezentate doar cărți ale unor autori, la modă și „în liste”, în timp ce atâtea „cenușărese” așteaptă cel puțin un semn de carte, dacă nu chiar și câteva rânduri despre ele. Din punct de vedere cantitativ, cărțile lui Gabriel Gafița însumează pagini numeroase, aproximativ 400, ceea ce vorbește despre munca efectivă la masa de scris, despre efort de creație, despre concentrare și trudă în procesul de construcție a operei, comparabile cu cele ale lui Mihail Sadoveanu, axate pe întâmplări, personaje și, nu de puține ori ( ca specific al unei narațiuni ce reflectă realitatea ), spațiu al unor idei ce străbat, sub o formă sau alta, cu intuiție, cu subtilitate, pânzele freatice ale scriiturii și asigură seva literară, specifică, de stil, de recunoaștere. În al doilea rând, cele două cărți ale lui Gabriel Gafița, la care facem referire, nu sunt menite a intimida sporul și dorința de lectură, pentru că, deși sunt voluminoase, se citesc ușor. Cititorul este „prins”, de la bun început, în obiectiv și descoperă lumi care îl atrag, prin ineditul lor sau prin modul persuasiv prin care sunt relatate. Și, nu în ultimul rând, filolog și om de carte, Gabriel Gafița simte, ca puțini scriitori din zilele noastre, fiecare mișcare și răsucire a cuvintelor, cu trimiteri, cu încărcătură de sens, cu subtilitate, cu umor, cu ironie. La Gabriel Gafița, registrul lexical salvează o realitate „mâncată” de tare sociale, de lipsuri, chiar dacă este una modernă, cu întâmplări, petrecute în familii și în societate, din care scriitorul extrage detalii cu însemnătate și le dă valoare literară, estetică, în măsura în care celelalte, etice, morale, sunt estompate. Este forma lui de a nu lăsa în uitare/ în neștire, aspecte de viață, întâmplări marcante la un moment dat, care, prin carte, primesc destin de neuitare. Activitatea diplomatică - o paranteză, în șirul cărților, nu l-a îndepărtat pe Gabriel Gafița de literatură, dimpotrivă, a constituit un bun prilej de observare, de analiză, de introspecție, de răgaz și timp pentru a reîncepe, cu forțe proaspete, nesfârșite, acea frumoasă zăbavă, după cititul cărților, care este scrisul lor.
Cele două cărți sunt „Privind în aceeași direcție împreună”, Editura „Cavallioti”, 2022, și „Diplomat în Oropingo”, Editura „Junimea”, 2023, despre care am spune că sunt cam „deodată”. Un lucru, care trebuie menționat, este faptul că, deși scrise atât de aproape una de alta, cărțile reușesc să fie independente, fiecare cu drumul ei, cu arhitectură și conținut originale, ceea ce denotă o măiestrie a scriitorului. Cunoaștem situații de lectură a două cărți deodată ( sau mai multe), dar când vine vorba de două cărți scrise aproape în același timp, e semn de strădanie și talent, fără îndoială. Acest aspect ne face să afirmăm că Gabriel Gafița se află într-un moment astral, al lui, de creație, ce merită valorificat, din plin.
Titlul „Privind în aceeași direcție împreună” pornește de la un citat din limba franceză, potrivit căruia „ A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeași direcție” ( „Aimer ce n’est pas nous regarder l’un l’autre, c’est regarder ensemble dans la meme direction” - Antoine de Saint Exupéry ). E adevărat că în prim-plan se află o iubire atipică, dar deloc lipsită de toate aspectele necesare unor creșteri și descreșteri, ca în orice relație. E, de asemenea, o atmosferă desprinsă, parcă, din vremea lui Costache Giurgiuveanu, care își dorea să rezolve problemele celorlalți, să le facă ordine în destine. În cartea lui Gabriel Gafița, acest rol este preluat de un personaj feminin, central. Este vorba de Nuși Cucuteanu ( 58 de ani, „găină bătrână” , „artistă independentă, confecționa mărțișoare și mici brelocuri, accesorii, felicitări, mici coliere, pentru care era înregistrată ca PFA” ), în sfera căreia se desfășoară acțiunea romanului. Aceasta organizează seri, la care invită prieteni, prilej de a se întrețese povești, intrigi, aluzii și tot felul de „triunghiuri” amoroase. După ce soțul ei, Zeno, a decedat, s-a văzut la o răscruce de drumuri, cu fiul Aristide „pe cap”, gata să-l apere, să-l salveze de ochii lumii. Pentru ce? Cartea răspunde la această întrebare, în felul ei. Florențiu Jugăurs, „tot timpul prins cu munca la Muzeu”, „trecut de 60 de ani”, prieten al familiei Cucuteanu, atras de Nuși, „ e gata să formeze cu ea un cuplu”. Dar, nu-i pentru cine se pregătește, că-i pentru cine se nimerește. Nuși îl „cultivă” pe Florențiu pentru fiul ei, Aristide. O petrecere organizată acasă la Nuși este în măsură să declanșeze intriga romanului și să pornească desțelenirea solului narativ, cu multe necunoscute, cu asperități, cu ironii, cu un comic, de situații, de limbaj, de nume ale personajelor, curat... caragialian. Am spune că, dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs. La partea de comedie, din tragedie, contribuie, în carte, naratorul, înarmat cu tehnici de redactare a unui text bine articulat, susținut, cu detalii, cu „abateri”, chiar dacă subiectul în sine este neobișnuit. De la această petrecere, pleacă Florențiu Jugăurs, numit în continuare, „Flori”, cu Păvălașc, numit „Cori”, ca un cuplu, și declară „Eu văd viitorul nostru împreună”... „Era ca o regresie într-o iubire adolescentină”. Ca orice creație, cartea, și cea prezentă/ prezentată, este materie și spirit. Materia este alcătuită din scene de viață domestică și socială, cu implicații în evoluția personajelor centrale și secundare, până la dispariție. Spiritul cărții este unul modern și intuitiv, amprentă a unui narator obișnuit „să vadă” și „să citească” o realitate desfășurată sub ochii noștri. Romanul lui Gabriel Gafița e realist, cu pagini aerisite, libere de contract, cu umor fin și ironie, cu un simț critic al societății, aflate, prin destine, într-o criză permanentă. Relația dintre Jugăurs și Păvălașc evoluează, conform unui scenariu, ce lasă, de multe ori, impresia unei evidențe, a unui ineluctabil timp în doi. Aproape că nici nu mai contează faptul că povestea de dragoste este ... între doi bărbați. Acceptarea diversității face parte din lumea de astăzi. Atât de multe capitole din carte seamănă cu ce vedem la tot pasul în viață, încât ne dorim să ne împiedicăm în detalii. Detalii ce sunt prezentate, uneori, la momentul potrivit: ”francezii pun lingura și furculița cu fața în jos, ca să se vadă monograma, iar englezii le pun cu fața în sus.” Ca în viață, după aprindere, desfășurare a sentimentelor, apar problemele, bănuielile, intervine răceala și iubirea se stinge, tot așa cum a apărut, pașii înainte se transformă în pași înapoi. „Deci următorul pas în relația dintre Jugăurs și Păvălașc este că Jugăurs îl va angaja pe Păvălașc la Muzeu pe post de consilier la cabinetul său. Jugăurs ar fi vrut să-l angajeze pe un alt post din schema Muzeului, ca să nu rezulte atât de clar legătura dintre ei, dar intenția lui nu se poate realiza, pentru că Păvălașc nu are studiile terminate.” Cât de actual și cât de întâlnit aspect, mai ales la rubrici de știri, desprinse dintr-un jurnalism contemporan. „Prima dată când apare o fisură în raporturile dintre Muzeu și Păvălașc este când Jugăurs trebuie să plece la un congres în Argentina. Ar vrea să-l ia și pe Păvălașc cu el, dar contabila îi arată cu legea în mână că nu are cum justifica participarea lui Păvălașc...” De aceea spuneam că întâmplările contează, analiza societății, lupa scriitorului așezată cruciș și curmeziș, într-un joc al creației, bine aspectat. Acest Jugăurs al romanului sfârșește ca un personaj de operă, pe un libret al tristeții: „Următorii doi- trei ani sunt pentru Jugăurs un chin fără sfârșit. Trăind singur și închis tot timpul în casă, e greu de spus unde e, în cazul lui, limita fluctuantă dintre luciditate și demență. Vorbește foarte puțin cu ceilalți...” Cortina cade și în urmă rămâne o meditație a cititorului, mereu încercat cu alte și alte provocări. Romanul lui Gabriel Gafița, „Privind în aceeași direcția împreună”, este o creație bine articulată, de la început până la sfârșit, cu un ritm narativ care nu obosește niciodată, original și cu stil, în cele 30 de capitole, alert străbătute, nu doar din curiozitate, ci, pur și simplu, din plăcerea lecturii, din opera scriitorului contemporan Gabriel Gafița.
A doua carte, „Diplomat în Oropingo”, este rezultatul misiunii diplomatice a lui Tiberiu Covârșoni, și a soției, Cornelia, în Republica Multicomunitară Oropingo, cu capitala Santa Fe de Madredios, un ținut imaginar, precaut, un alt „magic” Yoknopatawpha, a lui Faulkner. Cele patru părți ale cărții, „Noi”, ”Noi și ei”, „Ei și noi”, „Eu”, sunt titluri ce vorbesc despre distanțe, reale și imaginare, despre cunoaștere, despre esență și aparență, despre drumul către sine, acolo unde suntem/ rămânem singuri, cu gândurile noastre. Uneori dulci, de cele mai multe ori, amare. Cantemirul „mai mult decât atât”, cu referire la struțocămilă, este urmărit în proza lui Gabriel Gafița, prin ambasade, cu foști ambasadori, cu moșteniri de tristă amintire, cu întâmplări și, nu în ultimul rând, cu gafe: Nunțiul Apostolic, invitat cu soția, deși preoții catolici nu au soții, meniul Magret de canard a devenit Magreb, dintr-o greșeală de redactare. Ca o continuare a cărților de inspirație diplomatică, scrise în ultima vreme de Gabriel Gafița, „Diplomat în Oropingo” extrage literatura dintr-o Ambasadă, ca o preocupare constantă a scriitorului, care vede în jurul lui doar subiecte de carte, pretexte de scris, inepuizabil. Cartea conține întâmplări derulate, înainte de a ajunge, în timpul mandatului și sfârșite odată cu întoarcerea – unde? – „În România?”, o întrebare simplă cu care se sfârșește acțiunea și care are menirea de a lăsa finalul deschis oricărei alte destinații, interpretabile, de asemenea. Lucrurile merg greu în realitate, chiar dacă materia cărții o constituie viața înaltă, un „high-life” oficial, care nu este așa cum ni l-am închipui, ci, de cele mai multe ori, se află la limita unui ridicol, creat de personaje diferite. Astfel, deși numit ambasador, Tiberiu nu reușește să-și prezinte președintelui scrisorile de acreditare, decât cu întârziere și condiționat, ceea ce arată multe deficiențe de funcționare. Diplomatul nostru, al cărții, este un personaj priceput, în carieră, cu experiență, știe și face față provocărilor, atât în direcția preluării mandatului de la Anișoara, cât și în ceea ce privește comunicarea cu ministerul din țară. Titlul cărții ar merita și un subtitlu, „Cum am devenit ambasador în Oropingo”, prezentând, subiectiv și obiectiv, detalii, pe care nici nu le-am ști, altfel. Într-un loc, naratorul se autointitulează „umilul dumneavoastră servitor”, poate cu ironie, poate dintr-o cunoaștere de sine, atât în direcția profesiei de drept, cât și în cea de scriitor, la dispoziția cititorului. Spunând „poate că, în acest punct, sunt necesare câteva cuvinte despre Oropingo, țara în care aveam să ne petrecem următorii patru ani, dacă nu și mai mult, dată fiind tendința Ministerului de Externe de a trimite ambasadori în această parte a lumii, iar apoi de a uita de ei.” Două sunt personajele feminine, care atrag atenția, Anișoara, cu obiceiurile ei de a răzbi, și Marisa Pellegrini, o rafinată, la antipod, pe care Tiberiu o ajută să treacă granița, sub acoperire, și cu care înfiripă o poveste de iubire târzie: „Marisa îmi dovedea de fiecare dată că știa să nu rămână datoare cu nimic.”
În Oropingo, Tiberiu a prins perioada pandemiei, cu statul în casă, cu activități puține și cu mai multe probleme, iscate din cazuri mărunte, de rezolvat, cu concetățeni ce se adresează Ambasadei pentru tot felul de lucruri. Nu erau vaccinuri pentru popor, iar o idee era ca fiecare ambasadă să le primească de la țara de proveniență. Un bun prilej pentru cititori de a vedea și alte obiceiuri. De exemplu, printre restricții, era și metoda de a ieși din casă o dată numai bărbații și o dată numai femeile, „zile de bărbați și zile de femei”. De fapt, romanul a fost scris în perioada 2021-2022. Personajul principal al cărții, ambasadorul, acționează singur, pe baza propriei judecăți, într-o lume, în care, oricum, nu te ajută nimeni, nici la bine, nici la greu. Societatea din țară se completează, se amplifică semnificativ cu elementele unei realități exterioare, destul de îndepărtate, unde diplomatul din carte are menirea de a asigura echilibrul, colaborarea, o bună reprezentare. La capăt de lectură, am spune că experiența de diplomat a lui Tiberiu poate că nu a fost una foarte fericită, dar, uneori, e destul pentru a deveni subiect de carte. Sau tocmai de aceea.
În ultimii ani, Gabriel Gafița ne-a oferit, prin cărțile scrise, o imagine literară a vieții de ambasador, ca sursă veridică de inspirație, așa cum nu mai există în literatura română. Gabriel Gafița, un scriitor de referință, nu s-a mulțumit să scrie memorii, jurnal, însemnări, precum „Însemnările unui Diplomat de altădată în România 1916-1920”, scrisă de Contele De Saint- Aulaire, sau tratate de diplomație, ci a ales calea creației, care i se potrivește cel mai bine. Astfel, a reușit să transforme diplomația în literatură, încât am spune „câtă diplomație, atâta literatură”.