Tocilarul Nicolae

          Venea de două ori pe an la noi acasă, în aprilie și octombrie și ne ascuțea cuțitele, foarfecele și toporul. Era un profesionist, tot ceea ce ascuțea el ținea ani de zile aproape perfect, însă noi îl primeam de două ori pe an, era regulamentul pe care și noi și el îl respectam întocmai. Tata totdeauna îi dubla plata, iar mama, la plecare, îi da un pachețel cu mâncare, jumătate kilogram de brânză, jumătate pâine de casă, zece ouă, o bucată de slănină și două, trei cepe. Când lua banii de la tata, o făcea cu multă rușine, vedea că i se dau mai mulți bani pentru munca lui și se tot codea până să-i ia, uneori tata îi băga în buzunarul veșnicei sale haine verzi, foarte uzată, dar curată ca și cămașa și pantalonii săi. Bocancii erau roși de vremuri, omul era neras și lucru curios, era mereu zâmbitor și împăcat cu soarta sa tristă, îi murise nevasta la vârsta de treizeci de ani și mai pierduse un băiat care avea doar cincisprezece ani, lovit de cornul unui taur nesupravegheat, așa a vrut Dumnezeu, spunea Nicolae închinându-se.

          Tocilarul Nicolae nu era din satul nostru, el locuia într-un cătun cu vreo cincisprezece bojdeuci și patruzeci de suflete-fantomă. De trei ori pe săptămână venea în satul nostru, mai mare și mai prosper, pe jos, cale de patru kilometri, având în spinare vechea sa tocilă, acea mașinuță compusă dintr-un disc abraziv cu pedală, cu ea ascuțea instrumentele de tăiat. Lua cincizeci de bani pe un cuțit și câte un leu pe o foarfecă sau topor, însă primea ce-i da omul, un pic de mălai, o bucățică de slănină.

          Am fost odată cu tata să împărtășească o femeie în cătunul lui și am dat special și pe la el. O căsuță mică, necăjită, cu o tindă întunecată și o cameră plină de sărăcie, cu un pat care avea o saltea de paie, ce m-a surprins deosebit, era curățenia, peste tot își șlefuise această sărăcie. Avea un fel de grădină, cam de două sute de metri pătrați, în care își punea câte ceva de-ale mâncării. Cămăruța în care dormea avea două gemulețe mici, iar pe jos era lut gălbui. Se încăpățâna să țină în viață un motan gri, mare și jigărit și un câine, mijlociu ca talie și trist ca un om. Câinele acela negru l-a impresionat pe tata, care m-a făcut atent să-i privesc ochii lui de câine, pictați cu lacrimi.

          Tocilarul Nicolae, la cei 70 de ani ai săi, încă mai păstra ceva din vigoarea de altădată, în ciuda zilelor grele prin care trecea. Cât am stat noi la el, o jumătate de oră, a stat împietrit de rușine, în picioare, până l-am forțat noi să stea pe un scăunel scund, cu trei picioare, pe astfel de scăunele am stat și noi. Era foarte marcat, cum, un preot ca tata, venea la amărâtul de el acasă? În vizită? Îi adusesem o plasă cu ceva mâncare și omul era foarte încurcat. Peste gărdulețul rupt în multe locuri, se iviră mai multe capete curioase. La plecare tata i-a dat zece lei, o pâine neagră costa doi lei și se aducea în satele mai răsărite, odată pe săptămână, cum se aducea în satul nostru. Tocilarul Nicolae i-a sărutat mâna tatei, după o scurtă ezitare a vrut să mi-o sărute și pe a mea, un copil, dar eu am refuzat categoric găsind adăpost în spatele tatei. Tata i-a spus să trecă zilele următoare pe la noi, fără tocilă, să-i dea mama niște mălai, lumânări și gaz pentru lampă...