Veronica OŞORHEIAN: ÎNTÂMPLĂRI CU MOŞ CRĂCIUN

Sărbătorile de iarnă rămân înşiruite, în mintea mea, pe un fir magic de datini aducătoare de bucurie şi speranţă. Bucuria bradului împodobit de Crăciun rămâne pe primul loc. Bradul nu trebuia cumpărat, ci ales din pădurile satului. Era treaba pe care o făcea moşu ori tata, iar mai târziu fraţii care au desluşit misterul Moşului Crăciun. Împodobitul râmânea în sarcina mamei, în vreme ce noi îl visam pe Moşu cel cu barbă ninsă. „Ciocolăzile de pom” erau puţine, dar merele galbene şi roşii, câteva bucăţi de zahăr cubic răzleţite prin verdele bradului şi nucile înfrăţite cu un băţ de chibrit (în rol de codiţă), „scara mâţului” - dichisită din hârtie creponată de mâinile neodihnite ale mamei îndestulau bradul legat de manşonul din piele bătut în grinda casei din jos – manşon în care mama aşeza partea de sus a urzoii, partea de jos sprijinind-o pe o bucată de lemn cu o scobitură lustruită bine de atâta învârteală. Acela a fost locul ales de tata, după ce, într-un an, rămaşi nesupravegheaţi, am dezbrăcat poala bradului de podoabe, iar la încercarea de a înainta spre vârf, am răsturnat bradul peste noi, învinovăţându-ne unul pe celălalt de isprava nedorită. Întors pe dos, un cojoc al tatei îmbrăca un Moş Crăciun care trecea şi pe la noi, să ne asculte rugăciunile, să ne întrebe dacă suntem ascultători şi să ne răsplătească pentru faptele bune, cu alune care semănau tare mult cu cele culese de noi, de sub tufele din imaş, dar şi cu mere care semănau cu cele agăţate în pomul nostru împodobit de Crăciun. Mai apoi, ajuns la o oarecare etate, fratele mai mare intra sfătos în vorbă cu mama, îi spunea că merge la colindat cu băietanii, lăsându-ne convinşi de lucrul acesta, după ce mama îl atenţiona să aibă grijă, să nu-l prindă belciugarii – un grup de feciori năzdrăvani, mânjiţi pe faţă cu tăciune şi înzorzonaţi de nu-i mai cunoştea nimeni, grup care scutura nişte tălăngi ori te miri ce improvizaţii zgomotoase, de nu-ţi venea să-i întâlneşti. El, fratele, se fofila în casa din jos, intra sub cojocul întors cu lâna în afară, îşi dichisea o barbă stufoasă, punea pe cap o cuşmă ponosită – ajunsă mai târziu loc de oblăduire pentru puii ieşiţi din găoace, aşeza pe umărul stâng o pereche de desagi înfoiaţi, numai el ştie cu ce, şi, după o vreme, bombănea prin târnaţ, prefăcându-se că nu aude, că nu vede bine uşa, că nu-l mai ajută picioarele – motiv pentru care se sprijinea într-o pătrare bună la toate. Fire cu arţag, băga spaima în noi, nebănuindu-l de vreo complicitate decât târziu, pentru că în fiecare an schimba regia. Într-un an, i-a spus mamei că merge să se hodinească, în casa din mijloc, până vine grupul de băietani. Numai că el a trecut în casa din jos, s-a costumat, s-a furişat în târnaţ şi, venit parcă tocmai din ţara cu reni, ne-a luat pe noi la fel şi fel de întrebări. La urmă, a luat-o la întrebări pe mama.
- Lele, da băiétu şel mare unde-i ?
- Lasă-l, Moşule, că-i dus să se hodinească un pic. Şî fă bine nu bontăni aşa tare cu pătrarea, că poate îl trezeşti.
- Lasă-mă, lele, că am o vorbă cu el ! Am auzit că-i mare bicher... Ş-apoi, el doarme în ajunul Crăciunului ? Stai să-l controlez eu să văd dacă doarme ori pune ceva la cale ...
- Tuluoaie, Moşule, lasă-l în amaru lui, că ăsta-i mai sperios şi poate-l bagi în boale, de nu mai ştiu ce să fac cu el.
- Degeaba vrei, mneata, să-l ocroteşti. Cum să-l las, când lui îi arde de somn, în ajunul Crăciunului!?
Speriaţi şi uimiţi, nu ne dumeream dacă, din hârjoana încinsă, mama poate ieşi biruitoare. Dar ce hârjoană? Era o încăierare pe viaţă şi pe moarte, după cum erau prinşi amândoi cu mâinile de pătrarea care ba lovea oalele de pe ploatăn, ba lovea tocul uşii de la camera alăturată. Dacă-mi aduc aminte, în hârjoana asta, mama avea legată basmaua peste gură, într-un fel numai de ea ştiut. Să fi fost motivul pe care-l bănuiam atunci?
În cele din urmă, biruită, biata mama se învârtea prin casă într-un soi de neastâmpăr, lăsându-ne, pe cei din jur, într-o mirare negrăită, în vreme ce zarva din camera alăturată creştea. Ce se petrecea acolo nimeni nu ştia. Un amestec de grai tânăruţ cu unul de moş încărunţit căpăta o cadenţă susţinută. Ne îngrozeau nişte urlete răguşite, apoi văitături poticnite, după care se băga tata.
- Nu ştiu ce-i face, măi femeie, dar nu-i lucru de şagă. Mă duc să mă răfuiesc cu Moşu. Nò, stai, tu Moşule, că-ţi arăt eu cine-i stăpân în casa asta! Stai numa să vezi!...
- Du-te, omule, du-te – intervenea mama.
Nouă, copiilor, ne pierise glasul, dar iniţiativa tatei ni se părea salvatoare. Un chicot, scăpat de nu ştiu care, îi stârnea mamei un zâmbet. Nu râdeţi, că asta nu-i treabă de râs, glăsuia tata, în vreme ce deschidea uşa de la ceea casă.
- Doamne, fereşte-ne de rău! Aşa ceva n-am mai pomenit! Cred c-o ieşit pe fereastră... Uite, c-o lăsat-o deschisă...
- Vezi, ce face băiétu, măi omule! Lasă-l în sărăşie pe Moşu! Dacă s-o dus, s-o dus! Ce să-i facem?... Mai are mult de umblat şi cred că i-o fost frică să iasă pe unde a intrat. Afurisit Moş, vă spun drept ...
Ei, şi când începeau să vină neamurile la colindat, întâmplările cu Moş Crăciunul ăsta deveneau poveşti de păstrat pentru nepoţi şi pentru strănepoţi.
De la un capă la altul al satului, colindau numai cei necăjiţi. Care primeau de la gospodari porumb şi „ceva de dulce” – acele afumături de porc. După ce trecea valul acestor colindători, mergeam cu tata să colindăm neamurile din apropiere. Tata colinda la fluier, lucru cu dichis - la instrumentul ăsta. Scotea melodia, ţuguindu-şi buzele într-un anumit fel. După ce a mai îmbătrânit, tata colinda la trişcă.
În casele oamenilor era masă de sărbătoare, cu miros de găluşte, fierte în oală burtoasă de pământ, printre care numai nu plesneau nişte cârnaţi aruncaţi la întâmplare, miros amestecat cu cel al nelipsitului cozonac cu mac.
Mama cunoştea ţigăncile după glas: asta-i Savetuca, asta-i Lihătoaia, asta-i Ţuguleanca, asta-i Sâia. În alt grup era Măriuca lui Georgică, Ana, Tonica, Zorica, iar ceteraşii susţineau femeile de răsunau feţele satului încremenite sub zăpezile geruite. Floricuţa lui Punguţ se alătura oricărui grup. După cum îi căşuna. Colinda bine şi trăia într-o lume a ei. În casa gazdei, de fiecare dată, în vreme ce colindătorii primeau răsplata, Floricuţa juca ţinându-şi poala rochiei încreţite, depănându-şi povestea: „Fişioru' primarului m-o suit în podu' cu fân... Râdea. Era fericită în lumea aceea...