Melania Cuc. Lanțul trofic pe care îl știam s-a frânt

Într-o dimineață, Pomul cu vrăbii din vecinătatea Universității din București s-a golit de păsări. Era un punct de atracție, locul unde îndrăgostiții își dădeau întâlnire. Pe marile bulevarde ale Capitalei nu mai zboară nici vrăbii, nici alte păsări, doar guguștiucii, iar de-a lungul Dâmboviței planează pescărușii. Ceva s-a schimbat în lumea oamenilor și în cea a păsărilor. Nu doar din mediul urban au dispărut fragilele vrăbii; și din mărul din fața casei mele, în provincie, au plecat pentru totdeauna vrăbiile și pițigoii.
Este un semnal discret de alarmă. Cine, ce le-a alungat? Cum au dispărut? O altă specie, mai agresivă, le-a ucis? Omul? Otrăvurile erei post-industriale?
Priviți în jur: utilaje greoaie, recipiente pline cu soluții otrăvitoare, folosite cu generozitate în protecția plantelor. Peste capul nostru trec avioane supersonice, lăsând dâre albe pe cer. Antene și dispozitive sofisticate împrăștie unde și radiații despre care nu știm mare lucru.
Poluarea de tot felul nu e doar povestea orașelor mari. În mediul rural, păsările și insectele mor în tăcere, în lanuri „protejate” cu pesticide și ierbicide din ce în ce mai agresive. Mă întreb dacă nu cumva și ploile acide își pun amprenta, spălând frunzele, otrăvind solul, subțiind firul vieții pe care încă îl ținem în palme. Și toate acestea se întâmplă în timp ce noi, oamenii, ne grăbim spre altceva — mai mare, mai repede, mai mult de obținut.
Ridicăm din umeri. Mergem mai departe, tușind și înghițind pastile de ultimă generație.
Cine să observe, în acest marasm, că niște biete vrăbii au dispărut din peisaj? Unii spun că au murit otrăvite de chiar civilizația noastră. Dar ce contează câteva grame de carne fără valoare economică sau ciripitul care nu ne mai trezește la răsăritul soarelui?
Refuz să cred că au pierit ca subspecie. Poate au plecat pur și simplu din România. Au părăsit balcoanele închise cu termopane, parcurile unde copiii se joacă pe telefoane, uitând să le hrănească cu firimituri.
Nu e metaforă. Este realitatea confirmată de cifre, dar pe care o simțim în orașele golite de păsări. În ultimele patru decenii, spun sursele online, Europa a pierdut peste 800 de milioane de vrăbiuțe. În Paris, numărul lor a scăzut cu 25% în doar 15 ani, potrivit statisticilor publice. În România, ornitologii observă o scădere semnificativă, mai ales acolo unde betonul înghite iarba, iar liniștea e înlocuită de zgomotul constant al mașinilor. Și nu doar vrăbiuțele par să fi intrat în pământ: rândunicile, lăstunii și alte păsări cântătoare s-au împuținat vizibil.
Viitorii adulți vor vorbi despre ele ca despre dinozauri.
Cu ce au greșit speciile aflate pe cale de dispariție? Poate cu prea multă încredere în oameni.
Cauzele tragediei pot fi multiple: urbanizarea accelerează dispariția spațiilor verzi și a cuiburilor; agricultura intensivă elimină insectele — hrana lor principală; poluarea fonică și luminoasă le încurcă reproducerea și orientarea; schimbările climatice răstoarnă echilibrul ecosistemelor; radiațiile invizibile și substanțele chimice le pun în pericol supraviețuirea.
Vrăbiuțele — și nu doar ele — nu pot rezista tuturor acestor factori. Mor sau… pleacă, dacă au noroc.
Am ales să vorbesc azi despre vrăbiuțe, dar cât prețuiește un astfel de exemplar? Viața nu se socotește în bani. Mamelor, spuneți-le copiilor povești adevărate cu păsări și insecte, cu prieteni nevăzuți pe care omul i-a jertfit pe altarul consumismului de azi.
Îmi amintesc cum, în școala primară, iarna, construiam căsuțe din ghetuțe vechi și le atârnăm în pomii din curte — cantina vrăbiuțelor. Gerul era năpraznic, dar nu mortal. Ce facem azi cu lumea nevorbitoare care ne însoțește în această călătorie postindustrială?
Nu pledez doar pentru păsări. Vaquita, cel mai rar mamifer marin, a ajuns la doar 30 de exemplare. Leopardul Amur se ascunde de drujbe și gloanțe. Rinocerul de Java, pasărea-elefant, moa de Est — toate au fost șterse de pe hartă. Nu din ură, ci din ignoranță și lăcomie. Omul nu e rău, dar e orb când aleargă după progres.
Dumnezeu, cel care a făcut Cerul și Pământul, a făcut și păsările, și le-a dat duh de viață, și le-a zis să zboare. Acum ne lasă să distrugem, în prostia noastră, cântecul de nuntă al planetei. Fără păsări și alte viețuitoare pe cale de dispariție, lanțul trofic se rupe.
Și atunci, ce putem face noi? Să așteptăm tăcerea deplină? Să instalăm cuiburi artificiale în orașe? Să transformăm grădinile urbane în adăposturi pentru biodiversitate? Poate. Dar, mai înainte, să ne oprim o clipă. Să ascultăm SOS-ul naturii.
Fiecare gâză care dispare fără urmă este un semnal că securitatea omenirii este în declin. Dacă nu vom schimba ceva, s-ar putea ca, într-o bună zi, liniștea să fie mortală. Ne vor rămâne motoarele, sintetizatoarele, roboții-piloți care să ne arate drumul prin hățișul dezastrului.