O poveste de Rusalii

Îmi aduc bine aminte cum până de ziua Rusaliilor eram gata cu haine noi de sărbătoare: ceptu cusut cu motive negru-roşu închis, poale cu cipcă albă, pânzăturile ţesute-n stative de femeia Badiului de la Prund, fiind cusute şi alese de biata mamă, care se orbea la o lumânare, ca să-i iasă bine modelul pentru zestrea fetei sale.

În vreme ce ne pregăteam cu aşezatul hainelor noastre noi pe pat, eu şi mama ne grăbeam să apropiem şi căpălitul mălaiului şi plivitul în grădinuţă. Toate trebuiau să fie gata până la ajun de Rusalii,

Numai că tata nu prea ţinea cont de pregătirile noastre, ci ne lua pe mine şi fratele Luca să scoatem oile la munte!

El avea un obicei de a nu măsura oile la timp cu sătenii, ci le urcam direct la stână mai târziu, pe Munţii Bârgăului: Colibiţa, Fântânele, Corca, Dălbindare.

Nouă tare ciudă ne mai era deoarece până să ducem oile la păcurari eram necăjiţi cum ele şi le păşteam pe şanţuri în plaiuri şi margine de pădure. Trebuia să ne curăţăm pământurile e ca să crească iarbă şi să avem ce le da mâncare la jite, pe timpul iernii.

Şi uite aşa ne trezeam în săptămâna de Rusalii cu toate mărhăile pe drumul muntelui, având vreo 30 de oi, trei vaci cu jiţei, tăuraşi şi junincile.

În căruţă aveam scroafa legată cu purceii, câinele şi merindele pentru stână: oloi, făină de mălai, jinars, ţigările şi slănina afumată. Drumul ni se părea lung de tăt până să ajungem pe Strunior, şi-mi aduc aminte cum ne mai căinam întrebându-l pe tatăl nostru: - „Da, mai este mult şi cât mai avem de mărs până la stână?”

Iar săracu tuţu (că aşa-i ziceam) ne spunea râzând:

-„D-apoi mai este o ţâră, cât de acolo până aici că doară amu sosâm!”

Nu făceam popasuri aşa dese, numai în Valea Dâlbionului la borcut, unde se stâmpăram cu apa minerală dintre munţi setea (încă necomercializată).

La Strunior putem ajunge pe mai multe cărări ştiute de tata, ce le ştia de pe vremea fecioriei când le străbătea la pas, dintr-o poiană a muntelui în alta, atunci când îşi scotea turma.

Tot aşa şi acum ne lăsase în poiana din Strunior, lângă coliba părăsită, el ducându-se înaintea turmei mari, care era pe undeva la Săndroaia-n vale.

Şi cât eram noi de măricei tot ne apuca bocitul de urât, dar şi teama ca peste noapte să nu vină lupii la galiţele noastre. Frate-meu se apuca de zâs în trişcă, iar eu cântam, că doar ne-o mai auzi oarecine şi să nu fim tot singurei.

Totul era un paradis verde, pomi falnici, răşinoşi, cărări înfundate cu pini, bungeagul de pe stânci necălcat prea des şi ciurloiul curat de apă cristalină şi tare rece.

Şi tăt aşteptându-l pe tata, care nu mai apărea, ne apucam de mulsul vacilor, a oilor, de ne aprins focu-n vatră şi ne făceam o ţâră de coleşă cu lapte, că tare mai eram flămânzi şi singurei. Mieluţii şi scroafa cu purcei eram în colibă cu noi, jitele pe afară, iapa şi mânzul pe poiană. Spaimă mai mare pe noi nu era decât că ne vizitează Moş Martin, un căţelandru mare, brun, şi care alene păşea în labele-i lungi de-a latul Struniorului.

Voce nu mai aveam de atâta strigăt la urs şi bătutul unei şine de fier cu bolovanul ca o talangă de clopot, ca să sune ecoul în pădure şi să nu vină urătările la jitele noastre. După atâta spaimă ne ieşea inima din loc, de urât şi frică, căci cu greu mai şi aţipeam peste noapte, cu focul ţinut din crengi şi răşinoase. Această poveste n-o s-o uit, când eram în ziua de Rusalii, eu şi fratele meu ne-am dezmeticit în colibă înfriguraţi şi cu omătul mare pe afară. Şi era, totuşi, luna iunie, acum vreo 45 de ani, când în plină vară ningea cu nişte fulgi mari, acoperind brădetul, dar şi păşunea verde.

Ce necaz ne mai lipsea decât să n-avem ce le da de mâncare jitelor noastre, care începuse a se zgâlţui şi parcă întrebau: - da pe noi de ce ne-aţi adus aici?

După ce am muls vacile şi cu laptele de la oi, am pus de un căşuţ, am hrănit purceii cu hâlbe de cir cu zer şi-am dat la jiţelele noastre să mănânce crenguţe cu frunze de pe fagi, lăstari din zmeuriş şi grămezi cu cetină de brad.

Şi cum natura se dezmeticea din iarna neaşteptată, noi, după gătarea treburilor, ne uitam cu drag la mândrul soare care-şi arăta razele, topind omătul şi la iarbă să-i apară colţul. La fel ca un vis, totul se deştepta, iar dintr-un capăt al poienii din Strunior se auzeau tălăngile de la oi, câinii şi turma cu baciul Toader Ţigăroi, păcurarii, caii cu desagii pe tarniţă şi cu tata venind spre noi. Ce ne-am bucurat văzându-i cum urcă turma mare de oi, laolaltă cu toată şăndrăgaua adusă în desagi pe cai. Badea Toader ne ciuie cam aşa:

-„Ună-i Ionucă şi jucuţă măi!”

-„Da cum aţi dormit astă noapte, fostu-vă urât?”

-„Şi ursu vinit-o pe la voi?”

Dar, ca să ne mai treacă de necaz, ne-mbie cu câteva pancove aduse de femeia lui la stână şi făcea să râdem de boacănele lui tata de a ne lăsa singuri în vârful muntelui. Ne mai şi zicea ceva din caval, de-a oilor când le pierde păcurarul, învârtita şi strigăturile din munte – melodii pe care le-am învăţat şi cântat în repertoriul meu.

Aceasta era bucuria mea de a-mi pregăti trăistuţa cu urdă, jântuit, caş şi groştior, pentru a-mi face zeamă de şălate pe când oi coborî în vale.

Doară era a doua zi, de Rusalii, iar eu aveam de-o luat pe jos mulţi kilometri, prin pădure, peste butaşii căzuţi de vreme, pe lângă pâraie ca să ajuns la drumul mare.

Trebuia să ajung acasă-n sat, unde mă aştepta mama cu hăinuţele noi, cu care trebuia să joc în Prundu Bârgăului.

Amândouă eram tinere şi nu mult ne-a luat să ajungem la timp, tocmai când se-ncepea jocul De-a lungu’… Cine să fi crezut câtă trudă pe mine şi atâta amar de drum cât făcusem numai ca să ajung la joc.

Ioana Hangan