Volum de CORESPONDENȚĂ Ioan Mititean - Gavril Istrate - Aurel Cleja - Vasile Netea

Încerc să punctez câteva idei, câteva gânduri despre un domeniu literar mai puțin cunoscut în comparație cu proza de imaginație, literatura memorialistică - o mărturisire în scris a unei experiențe de viață, pe o perioadă de timp, care îmbracă forme diferite ca: amintiri, memorii, jurnale intime, portrete în cuvinte, autobiografii, corespondență, activități social-culturale, istorice, artistice, sportive, școlare, aspecte din viața satului, a urbei, oameni și fapte, aniversări, comemorări, descrieri, evenimente fel de fel, într-un cuvânt - viața la zi.
Literatura memorialistică marchează evenimente la care autorul a participat sau a fost doar simplu spectator, din dorința de a se confesa, de a comunica direct o experiență de viață, stăpânit fiind de sentimentul trecerii vieții fără posibilitate de întoarcere, sentimentul ireversibilului.
Memorialistul străbate o lume încărcată de vibrare emoțională, generată de o atitudine de contemplare a vieții trăite, pe care scriitorul și-o rememoriază în întregime sau parțial, polarizând în jurul său lumea prin care a trecut, precum și lumea de azi cu realizări și neîmpliniri, cât și perspectivele ce se deschid viitorului pe toate planurile: economic, social, educativ, politic, științific etc. Deci proza memorialistică se interferează cu proza literară, oscilând între proza propriu-zisă (istorică, științifică, filozofică ) și proza artistică, de imaginație.
Literatura memorialistică constituie un gen aparte, care se plasează între istorie și literatură. Are o valoare documentară, prin relatările de evenimente diverse ce s-au succedat într-un anumit spațiu geografic, într-o anumită perioadă de timp. Are o pronunțată valoare literară prin acea artă a evocării faptelor și oamenilor, prin prospețimea narativă, prin pitoresc și autenticitate, dar mai ales, prin prezența acestui ireversibil uman și inerenta duioșie a amintirilor. Toate acestea îi conferă un pronunțat caracter de poezie și discret lirism.
Memorialistul pendulează între obiectiv și subiectiv, năzuind să relateze în imaginile realității și ale adevărului și proiectând asupra epocii simțăminte, convingeri, gânduri proprii, cu care luminează într-un anumit fel, faptele și oamenii. El consemnează în primul rând faptele și își destăinuie simțămintele și gândurile sale, cu care luminează, le face viabile și impresionante, ca într-o nuvelă sau roman. Iată de ce nu se poate separa conținutul documentar al prozei memorialistice de însușirile sale literare atât de vii și sugestive, concurând cu cele ale prozei de imaginație.
Datorită acestei duble valori – documentară și literară, proza memorialistică sub toate formele ei, dar mai ales amintirile și memoriile, constituie o lectură pe cât de instructivă, pe atât de agreabilă și desfătătoare, ce se bazează mai mult pe măiestria artistică a scriitorului în evocarea diferitelor întâmplări sau evenimente care s-ar pierde dacă nu ar fi imortalizate.
Slujesc de o viață acest gen literar, dovadă stând cele 30 de volume sub genericul „În vârful peniței”, în care redau obiectiv evenimentele la care am participat ca inițiator sau simplu observator la evenimente de tot felul, dezvoltate nu cronologic, ci după capriciul întâmplării, sub impulsul aducerilor aminte, ca de exemplu „Amintiri de peste râu” (premiată de Liga Scriitorilor Români), „De peste ocean”, „Valea Ilvelor, izvor de spiritualitate românească”, „O școală după un sfert de veac”, „Sătenii”, „Arta meseriașilor năsăudeni” în două volume, un exemplu de portretism, cu peste 400 de portrete de meseriași (de Ioan și Lucreția Mititean și Floarea Pleș), „Roadele științei și ale înțelepciunii”, „Pagini de ziar, pagini de carte” (premiată cu medalia de aur la Salonul de carte ,,EUROINVENT”, ediţia a VIII-a, Iaşi, 2016), „Lumea românească”, „Destine literare” (premiată cu medalia „G. Coșbuc”), deci o mare diversitate de oameni și fapte, o întreagă lume autentică, în care cei de mâine își vor găsi bunicii, părinții, dascălii, trezind în sufletul lor încântare, orizont și năzuințe.
În scrierile sale, memorialistul dovedește capacitatea sa de a se obiectiva ca subiect al narațiunii, ca și când ar povesti despre un personaj construit de imaginație, cu plasticitatea evocării și preferința pentru anecdotic, pentru pitorescul social și al naturii, dar mai ales prospețimea și autenticitatea întâmplărilor narate sunt tot atâtea însușiri, datorită cărora multe amintiri depășesc cadrul prozei memorialistice, devenind specii ale prozei epice.
Avem atâtea exemple de confesiuni, de amintiri ce au intrat în patrimoniul literaturii naționale sau a celei universale cum sunt: „Confesiunile lui J. J. Roussau”, „Amintirile din casa morților” de Dostoievski, „Amintiri din copilărie” de I. Creangă, „Anii de ucenicie” de M. Sadoveanu, capodopere care au intrat în patrimoniul literaturii naționale și al celei universale.
Scrierile de acest gen au apărut datorită impulsului primit de la experiența de viață, devenind un obiect de creație literară, simțind o puternică tentație de a deveni personaj în lumea și în mediile sociale în care trăiesc, printr-o mare diversitate de fapte și o veritabilă artă a conversației prin scris, prin corespondență, o formă a prozei memorialistice, un amestec de document și literatură. Avem model pe Voltaire, care a lăsat 20 de mii de scrisori, scrierile lui I. Ghica adresate lui Vasile Alecsandri, corespondența lui Titu Maiorescu cu Duliu Zamfirescu, a lui Eminescu cu Veronica și atâtea alte evocări prin primatul faptelor autentice.
Literatura de esență memorialistică rămâne valabilă prin acel etern uman, ce stăruie în cuprinsul ei cu momente din viața și experiența umană a celor care au lăsat pentru posteritate gândurile și zvâcnetul inimii lor spre a fi cunoscuți și pentru a sta mărturie despre lumea și vremurile în care au trăit și s-au străduit cu fapte și cu scrisul lor adânc și greu de omenie și mândrie românească cum au fost de pildă: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Iacob Negruzzi, Ion Creangă, Mihai Sadoveanu sau Ion Slavici în amintirile despre Eminescu la Viena și mulți alții, care au adus în literatura lor amintiri, acea notă specific românească, de duioasă reverie, de nostalgică evocare a trecutului, cu grija autenticității și varietății întâmplărilor din care nu lipsesc evocările copilăriei și adolescenței, ca de exemplu, Alecsandri cu tovarășul său de joacă Porojan, sau umorul din fiecare dintre noi pe seama creațiilor din anii copilăriei ce se rostogolesc prin puzderia de chipuri umane.
Scriind de câteva decenii o astfel de literatură, uit de mine și mă străduiesc să redau, să evoc lumea din jurul meu. Mă gândesc dacă Bunul Dumnezeu îmi va da sănătate și voi putea face o economie financiară să scot un volum de CORESPONDENȚĂ Ioan Mititean - Gavril Istrate - Aurel Cleja - Vasile Netea.
Deși modalitățile și mijloacele de realizare artistică sunt cu ceva mai restrânse decât ale prozei de creație, totuși proza memorialistică a cucerit dreptul de cetățenie literară, figurând alături de capodoperele literaturii naționale și intrând totodată în patrimoniul literaturii universale cu interferențe dintre datele documentare și mijloacele de artă literară comune cu cele ale prozei de imaginație.