Poate vom vrea și vom reuși la un moment dat „să dăm mână cu mână"

Dacă la mijlocul secolului al XIX-lea , soarta românilor din principatele Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, situația s-a schimbat în urma războiului Crimeei, dintre anii 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman. După război, în 1856, se iau decizii care privesc și soarta principatelor române, prin Tratatul de Pace de la Paris. În 1857 se acordă dreptul organizării unui „referendum” despre Unire. Aceștia au fost doar primii și câțiva pași pe drumul care a dus la data alegerilor de la Iași, 5/17 ianuarie 1859, fiind desemnat ca nou domnitor Alexandru Ioan Cuza. Au avut loc alegeri și la București, în 12/24 ianuarie 1859, unde a fost ales același domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Meritul mare și desăvârșit al lui Cuza a fost acela de a reuși să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern.
Vorbind de această dată de 24 ianuarie, vorbim în primul rând de Mica Unire, vorbim despre Alexandru Ioan Cuza și reformele sale agrare, în domeniul învățământului și nu numai, dar vorbim și despre toată floarea românismului adevărat, nealterat de „bube, mucegaiuri și noroi”. Poetul le-a prefăcut în „frumuseți și prețuri noi”, dar zilele în care viețuim ne-au adus umila condiție în care nici măcar nu mai vedem mucegaiul, uscăciunile, ci, din contră, le considerăm valoare, podoabă. Cuvinte precum responsabilitate, demnitate, cinste, muncă, cuvinte ce erau la mare rang pentru bunicii și părinții noștri, astăzi aproape că, pentru unii, dispar din uz și poate chiar din dicționar. Nu se poate generaliza lipsa de valoare, de autenticitate și promovarea falselor valori, dar, din păcate, acoperă și depășesc, ca procent, prezența lor. Este extrem de trist să observ, ca dascăl, cercul vicios în care se învârt copiii noștri, cei în mâinile cărora stă viitorul; din acest cerc, oricât ne-am strădui să-i scoatem noi la lumină, fără brațele părinților, nu există sorți de izbândă. Mai mult decât atât, într-o societate care promovează nonvaloarea, în care cei cu simț de răspundere, cu credință, cu respect și dragoste față de țară, de frumos, se întâmplă să fie marginalizați de cele mai multe ori, jertfa bravilor și dragilor noștri înaintași este anulată.
Avem nevoie de eroi, avem nevoie de modele, avem nevoie de cei care ne-au oferit, cu prețul vieții lor, ceea ce avem azi și ceea ce unii calcă în picioare. Avem nevoie de modelul lui Mihai Viteazul, de exemplu. ”Nu-mi las țara și moșia până ce nu mă vor smulge de acolo, târându-mă de picioare!”. De necrezut aceste cuvinte, nu? Care dintre noi le-am putea rosti astăzi? Care dintre conducătorii de azi ar da glas unor asemenea vorbe? De unde atâta curaj, când lașitatea e la mare rang și binele nostru personal depășește orice limite! Nu numai iubirea de neam și țară, curajul , vitejia l-au însuflețit pe marele domnitor, ci și conștiința sa de creștin . El a continuat politica pro-creștină și anti-otomană dusă de înaintașii săi, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Radu de la Afumați. Prin măsurile pe care le-a luat privind organizarea Bisericii Ortodoxe, nu se poate tăgădui că bravul domnitor a dorit atât de mult să unească țările române atât politicește, cât și bisericește. Preafericitul Patriarh Daniel îl numește „domnitor român profund credincios, un apărător al crucii și al Bisericii strămoșești.” Datorită acestor nobile valori după care și-a condus viața, datorită jertfei sale și a altora asemenea, noi ne numim români, noi suntem creștini. Dar oare mai suntem demni de astfel de apelative?
Privind în urmă și făcând un alt popas în istoria și povestea aproape de necrezut a neamului nostru (bineînțeles în comparație cu aparența, ipocrizia, zădărnicia în care ne complacem), să ne crucim (nu e prea mult spus, cred) de puterea exemplului lui Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi și să încercăm să ne convingem că au existat astfel de oameni, că au existat astfel de vremuri și să constatăm cu stupoare cât de mult am decăzut; așa zisa evoluție, tehnologia, nu ne ajută cu nimic la clădirea sufletească, la dezvoltarea identității noastre. Perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu a fost marcată de progres economic și cultural artistic, de modernizare a aparatului statal, dar a avut o puternică influență asupra dezvoltării vieții spirituale a românilor. Și această influență se poate transmite și astăzi celor care doresc să-și cunoască, își prețuiesc și apără originile, în special prin jertfa supremă a domnitorului pentru credința ortodoxă românească și pentru neamul său. Nici teama de propria moarte și nici de moartea fiilor săi nu i-au înfrânt credința, încurajându-și copiii să nu renunțe nici ei la aceasta, fiind singurul bun ce le-a mai rămas.
Ne trezim însă din acest vis frumos și cât se poate de real în cruzimea și nimicnicia noastră, în care parcă unora le este rușine cu părinții, cu bunicii lor, cu străbunii noștri a căror comoară lăsată moștenire zace undeva prăfuită pe rafturile contemporaneității. De noi depinde dacă vom putea privi în sus, cu demnitate și curaj, spre Sfinții noștri martiri, să le cerem iertare pentru că am uitat sensul cuvântului UNIRE, sensul cuvântului JERTFĂ, pentru că am uitat să trăim românește, pentru că nu ne creștem pruncii în credință și în dragoste de neam, pentru că ne irosim în forme fără fond și astfel 24 ianuarie 1859, 1 decembrie 1918 și alte asemenea momente scrise cu litere de aur, dar și cu sânge, vor fi acoperite de colbul alterării ființei noastre naționale.
Deși ne-am izolat în case și în propria noastră solitudine, deși am uitat cui aparținem și unde este ACASĂ, deși suntem prea triști, prea goi de tot ce este omenesc , deși suntem mult prea ușor de manipulat și ne lăsăm duși de primul val care vine înspre mal, fără a ne lua barca de salvare, poate vom vrea și vom reuși la un moment dat „să dăm mână cu mână/Cei cu inima română, /Să-nvârtim hora frăției/Pe pământul României!”