Alexandru Jurcan: Paștile pe cărări albastre

Urc cu greu dealul bisericii din Dârja… Cum au trecut atâtea decenii? În jur, morminte și tăceri diamantine. Respir mai greu…oare de ce? Nu contează, voi sta aici pe treptele reci ca să mă întâlnesc cu trecutul. Ia să vedem…derulez…am 20 de ani, străbat alte teritorii, am 7 ani…aici! Aici! Stop!
Am, deci, șapte ani. Mama face colaci și alte bunătăți. Tata taie mielul, cu țuica alături. Grădina surâde sub potop de violete. La Înviere nu voi merge, cică sunt prea mic. Abia aștept ziua de Paști, care sosește primenită într-un mister greu de descifrat până astăzi. Trezirea. Mama pune într-un lighean apă, un ou vopsit, o urzică și un bănuț. Mă spăl cu grijă și emoție, într-un ritual spectaculos. Mă duc la biserică și am la mine un ou roșu, învelit într-o batistă. Acolo, în spatele bisericii, organizăm ciocniri de ouă. Unii mai șmecheri ascund în batiste ouă de lemn, ca să aibă victoria asigurată. Cum scria Topârceanu? „Ne ciocnește cap în cap/Și ne zvârle coaja-n stradă/ Ce rușine! Ce dezastru!”.
Nu pot uita glasul clopotelor de atunci și de acolo. Sunetul lor săpa un tunel magic, prin care zburau parcă bulgări de vată cristalină. Pasca fragedă, drobul de miel, cămașa nouă și, mai ales, senzația acută că s-a produs o minune în cer, că stelele s-au oprit molcome într-o mirare blândă, profundă.
Da, aici sunt încă, pe dealul bătrân al bisericii, șoptind acel „astăzi chiar de m-aș întoarce”, ajungând tot la întrebarea lui Eminescu, mereu răscolitoare…„unde ești copilărie” cu Paștile de-atunci, cu sufletul frenetic, alunecând pe cărări nebănuite, albastre și dulci?