Menuţ Maximinian: Sus inimile ! Bucuraţi-vă de tradiţiile bistriţene unice în lume! Sărbătoarea Paştelui aduce Lumină în vreme de pandemie

Sărbătorile Pascale sunt, în satul românesc, nu doar comemorarea unor mari sfinţi, ci şi celebrarea naturii şi a bucuriei de a trăi. Legătura specială cu satul a ţăranului se oglindeşte în sărbătorile pe care le păstrează cu sfinţenie, aducând un plus de frumuseţe din preaplinul sufletului său.
Trăim vremuri tulburi, în care cu toţii ne îndreptăm gândul către Cel de Sus, cel care este părintele nostru al tuturor, apărător, mângâietor şi dătător de viaţă. În aceste timpuri, în care un virus cu chip necunoscut a pus stăpânire peste omenire, lucrurile s-au schimbat radical. Şi lucruri pe care creştinii le aveau, prin ritual, de 2000 de ani, au fost interzise. Nu este uşor să-i spui unei bunici de la ţară să nu mai vină la biserică, pentru că toată viaţa ei a fost însoţită de rugăciunea ce o rostea duminică de duminică, în timpul Sfintei Liturghii în faţa altarului. Cu toate acestea, oamenii au înţeles până la urmă situaţia gravă în care ne aflăm şi fiecare s-a rugat către Cel de Sus aşa cum a putut, la icoana din casa lui. Slujbele de la sfintele biserici, săvârşite doar de preot şi de diac, însoţiţi în rugăciune de către arhangheli şi sfinţi, ce parcă coboară împreună cu Mântuitorul din înaltei bolţii bisericii pentru a-i încuraja pe creştini, au fost mângâiere în vreme de restrişte.
Când mi-e greu vorbesc întotdeauna de ai mei, puterea exemplului de curăţenie. Vin de pe plaiuri pline de tradiţii şi credinţă, unde doinesc a jale şi frunzele codrilor, unde se mai pãstreazã izul satului strãvechi, iar scriitori precum Rebreanu şi Coşbuc au zugrãvit în operã durabilã ţãranul. Ce ar fi românul fără cultura tradiţională, fără spiritualitatea care se vede în sufletul ţăranului precum nemurirea în apele repezi ale Someşului, Sălăuţei, Şieului şi Ţibleşului? Cultura noastră musteşte de semnificaţii în cadrul ştiinţelor sociale, şi mai ales, în sociologie, psihologie şi antropologie socială. Se manifestă o extensie semantică importantă, care păstrează diferite nuanţe ale transmiterii sociale. A avea cultură este identic cu a fi educat, aţi cunoaşte rădăcinile, identitatea.
Tradiţiile nescrise încă mai păstrează arhaicitatea bunicilor şi străbunicilor. S-au conservat multe dintre ritualurile din vatra satului nostru, menite să ne arate încă o dată legătura strânsă cu pământul şi divinitatea. Aşadar, se împletesc vechi tradiţii, transmise din generaţie în generaţii, obiceiuri şi credinţe eterogene, în care elementele laice coexistă cu cele religioase.
Solar prin excelenţă, momentul pascal, cu biruinţa christică, dar şi a vieţii în general, asupra morţii, este în vizibil şi deplin acord cu ritmul anual al naturii şi vegetaţiei. Şi cu celelalte momente sacre şi manifestări rituale legate de sărbătorile verii şi ale solstiţiului ei, urmate de cele ale declinului luminii şi forţei de rodire.
Orice schimbare din viaţa ţăranului din Bistriţa-Năsăud se făcea respectând cu stricteţe cutumele locului şi timpului său, legi şi canoane nescrise care se reflectau în conştiinţa poporului, formând repere morale şi spirituale de necontestat. Există un sincretism între învăţăturile bisericeşti şi cele laice, provenite din superstiţii, uşor de repetat în obiceiurile practicate în preajma sărbătorilor religioase. Vara vine cu cea mai mare sărbătoare a creştinităţii, Învierea, pentru că fără sacrificiul Mântuitorului viaţa noastră ar fi fost de mult în zadar.
Sărbătoarea Paştelui, cu sărbătorile din jurul ei - Floriile, Săptămâna Patimilor, Săptămâna Luminată – este calea spre Înviere, iar mai apoi spre înălţarea sufletului şi a coborârii Sfântului Duh peste noi, la fel cum se întâmplă la Înălţarea Domnului şi la Rusalii.
Tradiţiile noastre sunt o carte de vizită pentru cei care vor să cunoască istoria spiritualităţii meleagurilor bravilor ţărani. Cei ce ne cunosc satele noastre se întâlnesc cu sufletul, sensibilitatea, spiritul creativ şi dragostea pentru vatra străbună. Avem datoria morală să păstrăm această avuţie, să o valorificăm şi să sedimentăm în sufletul copiilor dragostea pentru biserică şi tradiţii. Să promovăm frumuseţea din satul nostru, indiferebt unde suntem în lumea asta. Alţii ar dori să aibă o ladă de zestre aşa de bogată ca a românilor ! S-o deschidem întotdeauna cu respect, ca un testament al identităţii noastre peste timp! Să redescoperim sărbătoarea dincolo de comerţul din zilele de astăzi, să-i descifrăm semnificaţia şi să ne bucurăm, precum strămoşii noştri, de lucrurile frumoase din satul de altădată, când în aceste zile cele şapte ceruri erau deschise şi sufletele curate privea până la tronul Domnului. Acum, când modernismul dă năvală peste om, peste credinţa lui, globalizându-l, este momentul să ne reamintim de ceea ce suntem pe acestpământ, de faptul că avem o moştenire pe care trebuie s-o ducem mai departe şi precum bunicii noştri se aşezau la masa ritualică de Paşti, aşa să redevenim şi noi ceea ce am fost altădată, oameni frumoşi.
Şi Doamne, câte lucruri frumoase nu am găsit eu pe satele noastre. Vă prezint doar câteva. La Cuşma lumina pe care o aprinde şi o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii sfintei Învierii o păstrează apoi cu cea mai mare sfinţenie peste tot anul, spre a o avea la îndemână şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase, precum când e ruperea vreunui nor de grindină, de vreo furtună mare, de fulger, tunet-şi trăsnet. Din nafura căpătată în ziua de Paşti se pune în sarea vitelor, în credinţă că atunci vacile sau oile vor fata mai multe viţele, respective mieluţe, decât viţei sau berbecuţi. Când sunt cumpene grele, când fulgeră şi tună adese sau când plouă tare, atunci se aprinde tămâie de aceasta şi se afumă cu dânsa pe la icoane. Mai departe, toţi cei ce se sperie peste an, dacă se afumă cu tămâie de aceasta, le trece În ziua de Paşti, dis de dimineaţă, pe Valea Someşului, copiii vestesc Învierea lui Hristos, primind în schimb ouă şi turtiţe. Tradiţia numită la Năsăud “mersul în pcez”, se regăseşte şi pe văile Bârgăului, Şieului, Sălăuţei, Ţibleşului. Primii care trec pragul casei sunt băieţii, pentru ca tot anul să meargă bine în gospodărie. După ce primesc darurile copiii urează “Sărbători fericite!” gazdelor şi trec pragul altei case.
Obiceiul este păstrat cu sfinţenie şi la Rebra, casele gospodarilor având porţile deschise pentru toţi vestitorii venirii Luminii. La Mititei fiecare copil are o trăistuţă pentru ouă, de care este legat un fir de aţă pe care înşiră turtiţele primite.Şi pe Fiad, copiii mergea în Pcez după ouă: „Înainte de a merge prin sat după ouă roşii era un ritual pe care nu o să-l uit niciodată. Mama punea într-un lighian curat un ou roşu şi un ban de argint, alături de apă curată cu care ne spălam pentru a fi frumoşi şi bogaţi tot anul. Dacă era după noi, mergeam după ouă încă de la 6 dimineaţa, pentru că nu dormeam toată noaptea. După ce ieşea soarele, mergeam din casă-n casă, cu haine noi şi cu trăistuţe, şi strigam cât de tare puteam Hristos a Înviat!. Când am fost pentru prima dată după ouă, aveam o trăistuţă mai mare ca mine şi când am văzut că a ieşit un vecin cu o sită plină cu ouă, am sărit pe el şi mi-am pus fuga două ouă în traistă ca nu cumva să rămân pe dinafară”, ne spune Domnica Dologa Oamenii din Tăure spun că se ciocnesc ouăle de Paşti pentru că aşa cum viaţa iese din ou prin spargerea cojii, tot aşa şi Isus a ieşit din pământ. În duminica de Paşti, după masă femeile îşi umpleau traistele cu ouă roşii, turtiţe, mere, nuci şi se duceau în cimitir, unde împărţeau peste morminte copiilor, ca pomană pentru sufletul morţilor. După aceea tinerii începeau jocul care se desfăşura şi în celelalte zile de sărbătoare. Fiecare fată aducea o pască şi două ouă pentru muzicanţi. La Târlişua în ziua de Paşti nu-i bine să dormi pentru că îţi fură dracul pasca sau cuminecătura şi îţi plouă vara fânul; nu e bine să vină femei la casă în ziua de Paşti că îţi aduce sărăcie, iar dacă există băiat nu se însoară. În Agrieş feciorii şi fetele ieşeau la hotar, practicând o serie de jocuri distractive, deoarece în această zi nu era voie fie joc. Feciorii practicau jocul „de-a hopâcul” şi „de-a trei şi fuga”, cu ajutorul unei mingi confecţionate din păr de vacă. o Variantă mai simplă a oinei tradiţionale. Fetele preferau jocul „Pticu-vă” care se prezenta astfel: se prindeau câte două fete aranjate într-un şir lung. O fată rămânea în faţă înaintea lor şi striga: ”pticu-vă”. Atunci ultimele două fete trebuiau să fugă repede, una pe de o parte, a doua pe cealaltă parte, astfel încât cea din faţă trebuia să se prindă cu una din ele pentru a forma pereche nouă. Cealaltă, care rămânea fără pereche, trebuia să continue jocul. „Paştile ragmanilor” - denumesc Paştile care cad în ziua de 1 şi 2 mai. „Ragmanii” au fost aceia care l-au răstignit pe Iisus şi strigă să fie Paştile în aceste zile de mai. Ei consideră că atunci va fi libertatea lor, ei fiind închişi între ziduri. De aceea aceste Paşti aduc vreme urâtă.
La Dumbrăveni, Ziua de Paşti era petrecută în cimitir la iarbă verde şi aici tinerii se prişcăleau."Cei despre care se auzise că nu s-au purtat cuviincios cu părinţii şi cu bătrânii erau prinşi de către cei mai tari decât ei şi aruncaţi pe o cruce din cimitir cu picioarele atârnând. Un fecior avea prişca, un băţ mai scurt de un metru. Cel urcat pe cruce era lovit la tălpile picioarelor în timp ce era întrebat dacă mai face cele pentru care este pedepsit (dacă mai răspundea obraznic mamei, dacă nu mai aduce apă, dacă nu mai salută, etc.). Erau prişcăliţi şi băieţii şi fetele" ne spune Mia Dan.
A doua zi de Paşti, în Lunea albă, se stropeşte casa cu agheasmă şi se dă de băut la rude. Femeile dau de pomană pască rămasă de la Paşte şi vin roşu. În biserici se oficiază aceeaşi slujbă care a avut loc în noaptea Învierii şi Sfânta Liturghie. Se spune că acum sunt deschise uşile Raiului, iar persoanele care mor ajung direct acolo, indiferent ce păcate au făcut şi cel ce se naşte în această zi, mai cu seamă când trage clopotul întâia oară la biserică, este un om norocos toată viaţa.
La Dumbrăviţa, în a doua zi de Paşti băieţii (având asupra lor o sticluţă de parfum) mergeau la fete cu „stropitu” şi, aflaţi în faţa părinţilor fetei, rosteau: „Am auzit că aveţi o floare, / O floare frumoasă în grădina dumneavoastră/ Şi tare am vrea / Să crească şi să-nflorească / Pe mine să mă iubească / De aceea vă rugăm / Să ne lăsaţi s-o udăm.” Bucuroasă, fata se lasă „udată”, apoi servea băieţii cu prăjitură. Se spune că acele fete vor avea noroc tot anul, iar bărbaţii care uită de acest obicei vor fi urmăriţi de ghinion. Mai demult, obiceiul era ca fetele să fie stropite cu apa de la fântână.
La Josenii Bârgăului, poezia e următoarea: Sunt un grădinar vestit/ De la Bucureşti venit/ Ş-am auzit aseară-n sat/ C-aveţi o floare de udat/ Ş-am venit să vă-ntrebăm/ Ne daţi voie s-o udăm?”
E o perioadă grea şi pentru noi, dar mergem înainte cu speranţa în Cel de Sus. Plângem de câte ori aud clopotele bisericii în miez de zi că bat. Zic şi eu "Tatăl nostru". Mi-e frică pentru mama, tata ne-a părăsit în anul trist 2020.
Ştim cu toţii că în satul nostru, pe care în cercetăm cu atâta drag, credinţa şi tradiţia sunt un tot unitar. Nu ai cum să le separi din sufletul ţaranului. Ce se întâmplă însă când îi spui acestuia că nu mai are voie să meargă la biserică ? Cum reacţionează când tot ceea ce e pentru el parte din viaţă (ritualuri din străbuni), nu mai are voie să le practice ?
Învierea a fost atipică în 2020. Pentru prima dată în 2000 de ani, măsurile de prevenire a răspândirii coronavirus i-au făcut pe credincioşi să rămână fiecare acasă, în siguranţă. Acum, când modernismul dă năvală peste om, peste credinţa lui, globalizându-l, este momentul să ne reamintim de ceea ce suntem pe acestpământ, de faptul că avem o moştenire pe care trebuie s-o ducem mai departe şi precum bunicii noştri se aşezau la masa ritualică de Paşti, aşa să redevenim şi noi ceea ce am fost altădată, oameni frumoşi. Dar cum să facem acest lucru fără a ne întâlni, fără a ne bucura, împreună, de sărbătoare ? Fără noi, doar cu preoţi, în biserici slujba de Înviere a fost săvârşită cu multă durere, mângăierea venind de la Lumina a coborât în mijlocul nostru, aducând speranţa. Biserica lui Dumnezeu este pretutindeni şi mai ales în sufletele noastre. Dar omul satului nu poate, totuşi, concepe să nu îşi plece genunchii în Biserica străbună, să nu se roare în comuniune cu toţi cei din neamul lui. Să nu îşi spună salutul creştin faţă către faţă. Anul acesta fiecare dintre noi, după ce preotul a zis de trei ori “Veniţi de luaţi Lumină”, am aprins lumânarea acasă şi am cântat „Hristos a Înviat!”. Au răsunat satele şi oraşele, iar Lumina de biruinţă a Învierii lui Iisus ne-a ajutat să transformăm sărbătoarea într-una a sufletului.
Anul acesta am mers din nou să luăm Lumina izbăvitoare de la biserică. Am păşit din nou uliţa de acasă, pe vatra ţăranului din neamul meu. Satul este un loc de întâlnire al generaţiilor, într-un spaţiu aflat la confluenţa durerii cu bucuria unor suflete generoase, pornite din vremuri imemoriale şi poposite, când şi când, la şezători sau sărbători.
Hristos a Înviat, dragi cititori !