Olimpiu Nușfelean: O cană de porțelan albă pe care era pictat un înger

Cred că sărbătoarea care poate fi asociată cel mai mult cu copilăria în general (și cu copilăria mea, în mod special) este cea a Sfintelor Paști. Mai mult decît Crăciunul, care aș zice că e, într-un fel, o sărbătoare a socializării, a cetelor de colindători, Paștele e una a deschiderii spre lume, a trezirii în lume, a întîlnirii ochilor cu lumina, antrenarea în lucrarea deslușirii, care te va însoți întreaga viață. E desprinderea sinelui tău din moartea lumii, din somnul ei nenumit, ca să îngemănezi inocența vîrstei tale cu miracolul învierii. De-a lungul vieții vom trăi minunile credinței într-un fel sau altul, vom glorifica puterea mistică a Învierii, ne vom limpezi fața în apa dimineții de Înviere, dar trăirea momentului își va da deplina măsură în sentimentul copilului care apare în fața Învierii ca înainte unei icoane noi, chemat să-i învețe înțelesul și să și-l asume cu toată puritatea ființei sale în creștere.
Îmi amintesc o primă dimineață de Paști, „trezit” devreme pentru a merge la biserică după pască, cu o cană de porțelan albă pe care este pictat un înger. E frig, abia răsare soarele, chemat parcă de cîntecul diecilor din slujba de Înviere. Roua e prezentă pe frunzele de trifoi ce mărginește cărarea ce duce spre ușa bisericii, deasupra caselor, printre pomii în floare. Slujba aceasta de Înviere deschide ziua, întreține cîntecul păsărilor coborît dinspre pădure, unde noaptea se mai agață de ramurile copacilor. Sînt îmbrăcat de primăvară, cu o cămășuță albă, pulover de lîniță, tot alb, croșetat de mama în sincopele din timpul muncii la cîmp sau în gospodărie, ori seara, și pantaloni scurți, cusuți tot de mama la mașina de cusut Singer a bunicii, cumpărată cîndva de bunicul. Și sandale. Înainte de a mă îmbrăca, mi-am spălat fața cu apa din lighean în care au fost puse un ou roșu și o monedă, ca să fiu sănătos și bogat. O femeie mă întreabă: „Nu ți-e frig?”, „Nu!”, răspund. Și înaintez hotărît, să prind și eu ceva din slujba desfășurată la intrarea în biserică. Bineînțeles că mi-e frig, genunchii și degetele cu care strîng cana mi-s roșii, dar nu recunosc și nici nu contează acest inconvenient. „Cine-i Împăratul măririi?” Trezit din somn, trezit de întrebarea celui din spatele ușii bisericii, venit aici pentru o sarcină importantă – să duc acasă pîinea și vinul Învierii -, învingînd frigul unei zile frumoase, frigul frumuseții și al adevărului, care îmi va marca destinul. Cu durere și bucurie se arată Împăratul Măririi.
Și e a doua zi de Paști, prin clasa I. Domnul învățător Măgherușan, frate cu viitorul meu profesor de română din gimnaziu și soțul doamnei care are cheia de la dulapul cu cărți de la Căminul Cultural, domnul învățător (sau tovarășul?) ne spusese săptămîna trecută că, de Paști, putem sta acasă și să nu mergem la școală, doar el, el va veni, de altfel locuiește în incinta școlii, el vine, dar să nu ne facem griji, nu ne pune absenți. Peste doi ani vom fi făcuți și noi pionieri. Mai întîi fără cravate. Dar acum, acum, da, nu merge nimeni la școală. Eu, cu vreo doi vecini și un verișor, Mihai și Traian, și Viorel, mergem la udat. Cu poezia bine știută: „Eu sînt fecior de grădinar/ și-am auzit c-aveți un fir de trandafir/ ce-i gata să se ofilească,/ îmi dați voie ca să îl ud?” Uneori ultimul vers avea o mică modificare: „E voie ca să-l udăm?”, sau „Ne dați voie ca să-l udăm?” Versul acesta era folosit mai ales cînd „poezia” era spusă de unul dintre udători, în numele tuturor. Avem fiecare sticluța-motoraș cu parfum ieftin și… colindam satul de la un capăt la altul, intrînd la casele unde trăiau fete de seama noastră. Sau chiar mai mari, cu care eram neam careva dintre noi. Cînd am trecut prin fața școlii, la dus și la întors, domnul învățător era în ușa școlii și ne saluta, trăgînd impasibil din țigară. Era acolo, înalt și impunător, prezent, în cazul că venea cineva de la raion – încă nu eram județ – în control. Prezența lui m-a urmărit prin ani, un gest cu înțeles, de ținut minte în viața de dus în „noul regim”.
Și e a treia zi de Paști, prin clasa a IV-a. E o zi frumoasă, caldă, însorită. După două sau trei ori de clasă, învățătoarea ne scoate în curtea școlii. De fapt, pe o pajiște ce mărginește curtea largă a școlii, lîngă niște pomi răzleți, rămași din, probabil, o mică livadă experimentală (școlară) a unui învățător care acum era oale și ulcele. Stăm așezați în iarba în creștere, înconjurați de păpădii, și învățătoarea, o tînără relaxată, care stă în gazdă la vecinii din spatele casei noastre, ne povestește una și alta. Eu, mai îndrăzneț, doar învățătoarea ne e vecină și mai schimbă vreo vorbă cu ai mei, îi inspir pe alți doi băieți să culegem urzici și să le urzicăm pe fete. Ni se iartă o primă îndrăzneală, sîntem admonestați la a doua, dar la a treia sîntem pedepsiți și trimiși să stăm/ așteptăm în sala de clasă, pînă la plecarea de la școală. În sala de clasă începem să jucăm „bani” și „pe duselea oului”. A juca bani însemna să izbim o monedă cît mai tare de un perete iar celălalt participant la joc să încerce să-și trimită moneda în apropierea primei monede, pe care, dacă e la o depărtare de cel mult o palmă de moneda adversarului, e luată de acesta. La dusul (de fapt: luatul) oului cu banul, se întîmplă așa: un copil ține oul vopsit în pumn, lăsînd descoperită deasupra o parte din casa de var. „Adversarul” încearcă să introducă în ou o monedă, de obicei de 50 de bani, printr-o aruncare puternică. Dacă reușește, oul este a lui, dacă nu, pierde moneda. Uneori moneda, aruncată în dungă, nimerește vreun deget al celui care ține oul… Domnișoara învățătoare ne-a găsit jucînd aceste jocuri necuvenite într-o sală de clasă. Mai ales că jucam „pe cîștig”, cum nu se cuvenea într-o societatea care încerca să-și schimbe blana… Învățătoarea s-a îmbunat puțin și ne-a propus ca, înainte de a pleca acasă, să facem o repetiție de dansuri. „Dansuri populare”, pentru ceva serbare. N-am vrut să dansez. Am plecat acasă, protestînd. Protestînd pentru ce? Dansam cu fata popii, care era în clasa a treia, dar era potrivită, ca înălțime, să facă o pereche cu mine. Cu un asemenea gest, ieșeam oarecum din farmecul inocent al sărbătorii. Pour toujours?
La udat, de Paști, n-am prea mai mers. Poate prin primele clase de gimnaziu. Nu la liceu. Nu la facultate. Dar, peste cîțiva ani, lucrînd la Casa Corpului Didactic din Bistrița, doamna bibliotecară Puia mi-a zis de un Paști, a doua zi: „Cumpără-ți și tu un parfum și du-te la udat!”. De sărbători, a doua și a treia zi de Paști se mergea la serviciu. Domnii din Ardeal obișnuiau să semneze condica, la „locul de muncă”, și apoi, cu un flacon de parfum în buzunar, plecau prin oraș, pe la diverse instituții, sau chiar fabrici, să le ude pe doamnele pe care le cunoșteau. Bineînțeles că, pe traseele astea, mai asumate sau mai discrete, se amestecau oameni… simpli cu activiști de partid, ofițeri de diverse arme, procurori ș. a. m. d. Udătorii erau cinstiți cu vreun coniac sau un vin, cu prăjituri și chiar cu ouă roșii. Deși mă cam îndepărtez de sărbătoarea copilăriei, țin să mai relatez o mică întîmplare, care incumbă în ea un fel de joc. Într-un an, cînd s-o ud, înainte de a ieși în oraș, pe doamna Puia, aceasta mă întreabă ce parfum am. I-l prezint, îl miroase și mă ceartă, trimițîndu-mă să cumpăr altul, deoarece cu acela mă făceam de minune. Nu mi-a permis s-o stropesc cu lichidul respectiv. Era un parfum venit din ceva țară asiatică, nu-mi mai amintesc marca, într-un flacon generos și chiar interesant. Mirosea de… trăznea. Puternic. Departe de mine gîndul să-l fi mirosit la cumpărare… M-am conformat. L-am pitit după un rînd de cărți în depozitul bibliotecii. Și acolo a rămas, uitat. Peste vreo trei ani, înainte de plecatul la udat, doamna Puia îmi spune că soțul ei, judecător (!), vrea să meargă la udat, dar nu are… parfum. Îmi cade fisa: „Doar avem parfumul… meu!”. „Unde-i?”, mă întreabă doamna bibliotecară. „Undeva pe un raft, o fi făcut păianjeni.” „Adă-l!”, îmi zice. Și-l aduc. Și domnul judecător este salvat!...
Și-a venit trăirea… culturală a Sfintelor Paști. Mersul la biserică, asumat. Chiar dacă „indicațiile” băteau în altă parte. Era însă și trăirea culturală. Nu știu prin ce an l-am citit pe George Coșbuc ca poet al Sfintelor Paști. La Paști, poemul care le întrece pe toate. Nu-i doar descriptiv, nici strict ludic, nu un elogiu metaforizant. „Prin pomi e ciripit și cânt,/ (…)/ E pace-n cer și pe pământ.” Sau: „Și doi de se-ntîlnesc în cale/ Își zic: Hristos a înviat!/ Și râde-atâta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare.” Sau. „În fapta noastră ne e soarta/ Și viața este tot, nu moartea.” Ca și cum versul ar fi însăși lumina sărbătorii. Trăirea în cheia metaforei poetice este însă intrarea într-o altă etapă de credință. Un cîștig? O pierdere? Inefabilul poetic cît oare „suplinește” inocența copilăriei?