ELENA M. CÎMPAN: Cornel Cotuțiu, „Timp al măștilor”, Editura „Școala ardeleană”, Cluj- Napoca, 2021, sau schimbarea din ”Beclean pe Someș” în „Beclean pe timp de mască”

      Era inevitabil ca, purtând atâta vreme mască, ea să nu devină un motiv în literatură, într-un timp atât de scurt, concomitent chiar cu existența sub imperiul ei. „Învățăturile cuiva către fiul său”, ale lui Nichita Stănescu, fac trimitere și la această ipostază, de care, oricât n-am fi dorit, n-am scăpat: „Caută, dragule, să fii fericit/ cât timp ești tu de față;/ cât timp vei avea față; ferește-te vreodată să porți mască.” Și timpul măștii a venit, pentru fiecare dintre noi, iar scriitorii au profitat în felul lor de acest lucru, creând o literatură din timpul măștii, care continuă să vadă lumina zilei. Dacă vrem,  privim literatura, până la mască, în timp de mască și după mască. Vom găsi câteva titluri dinainte, care conțin  cuvântul mască”: Yukio Mishima, „Confesiunile unei măști”, Ed. „Humanitas fiction”, 1949, Mircea Zaciu, „Masca geniului”, Ed. pentru Literatură, 1967, „Masca”, Proză fantastică românească”, 2 volume, Ed. „Minerva”, 1982, Gligor Hasa, „Septembrie cu măști”, Ed. „Eminescu”, 1985, Mihai Stoian, „3 măști pentru Marte”, Ed. „C. R”, 1987, Pavel Proca, „O mască tremură-n oglindă”,  Chișinău, 2009…

      Masca devine simbol redundant al timpului pe care-l trăim, chiar temă circumscrisă celei a condiției creatorului în fața ( ! ) existenței și acaparează și genul liric, și pe cel epic, refuzând cu obstinație să mai aparțină doar genului dramatic, în care e purtată de personaje, e schimbată și se contopește cu trăsături de caracter. Numai că nu e dispusă la prea multe interpretări filosofice, susținând singură lumescul „Quod erat demonstrandum”. Uniformizarea omenirii prin mască, nivelarea planetei purtătoare de mască, a scos în evidență ( mai mult decât oricând ) zădărnicia vieții. Dorința de a scoate din anonimat un eveniment, un loc, un timp, pare vădită și de nestăvilit. Locul Lui Cornel Cotuțiu e Beclean-ul, județul Coșbuc- Rebreanu, la care îl adaugă și pe Mureșanu.

       „Becleanul e prezent în toate cărțile mele”, spune Cornel Cotuțiu, „e steaua mea polară”, și acest Beclean, devenit și el al măștilor, e spațiu și timp al scrierii. Cartea „Timp al măștilor” cuprinde ecouri ale unei aniversări, numită ”Răsfăț”, un jurnal de călătorii în Basarabia, „Mărțișor altundeva”, un alt jurnal, „Zile”, și opinii publicate în presă.

      În „Răsfăț”, Cornel Cotuțiu publică „mesaje”, primite la aniversare, cu bucurie, le comentează, le întregește, le sporește… Aici se conturează un portret al scriitorului realizat de către prieteni : „Cornel Cotuțiu este un tip solid atât ca om cât și ca prozator” ( Radu Ulmeanu ), „un inventator de timp epic” ( Gheorghe Pârja ), „ironic și vindecător de prostie și minciună” ( Iacob Naroș ), „un neobosit publicist” ( Olimpiu Nușfelean ). Răsfăț mai este numit în carte și obiceiul plimbării dimineața prin oraș, pe același traseu, și răsfățat este, pentru scriitor,  și cuvântul Ismail, orașul, dar și cunoscutul scriitor albanez, Ismail Kadare.

       Prospețimea cărții este dată de capitolul „Mărțișor altundeva”, în care aflăm despre călătoriile lui Cornel Cotuțiu în Basarabia. Cunoscând, de data aceasta, „masca zâmbitoare a ospitalității”, scriitorul este impresionat și participă la viața românilor dinafara granițelor, admiră tricolorul ce are pe culoarea galben chipul lui Mihai Eminescu, cunoaște Moldova ștefană. Referințele la reviste, la scriitori, la locuri nu se pot uita : „e binecuvântat începutul care e înfrățit cu verbul a continua”, în legătură cu un Simpozion dedicat Centenarului Unirii, sau urarea „La mulți ani nouă, celor care o trudim și la mulți ani, ție, cititorule, care îi dai noimă și sens”, plecând de la ”Revista română”. Aici, Cornel Cotuțiu este jurnalist, cercetător ( de felul său ), cronicar, observator, gata să surprindă elemente din cele mai diferite. Jurnalul de călătorie în Basarabia ( numit de autor „reportaj” ) este, la fel ca orice jurnal de acest fel, tot „un extaz al șocului și al meditației”, după cum afirmă Eugen Simion.

      În „Zile”, însemnând martie, aprilie, mai, 2020, viața se desfășoară sub semnul  carantinei, al convorbirilor telefonice, al schimbului de mesaje, fără nicio frică de virus, cel puțin exprimată în pagini, desăvârșindu-se un „timp al zilelor la xerox”.  Veștile despre scriitor se înscriu în 53 de centimentri, cât măsoară cărțile proprii din bibliotecă, în 24 de kg., cât are „comoara lui Cotuțiu”, din monede lăsate la Maieru, în lecturi, „fără mască”, în 10 cărți publicate în ultimii 5 ani, în medicamentele prescrise de medic, în bucurii ce sosesc o dată cu reviste din țară. Un timp ce se desfășoară între „Carpe diem” și „Festina lente”.

      Paginile de publicistică se înscriu tot în tematica actuală, a molimei, a distanțării, a „ceaiului chinezesc”, numit „coronavirus”. Un parcurs ritualic, aidoma preparării ceaiului, în fiecare dimineață : „Umpli ibricul cu apă, îl așezi pe reșou, aprinzi gazul de la rozetă, alegi – la nimereală – de pe raft 4 plicuri din cele 15 cutii ( acum, ceai de gălbenele, tei, pufuliță cu flori mici și cătină), așezi cutiile înapoi, timp în care aștepți să iasă pe gâltanul ceainicului abur fierbinte, arunci plicurile în burta recipientului, reduci focul la minim, aștepți să stingi aragazul, așteți ca infuzia din apa clocotită să capete consistență, apoi torni din lichid în cană, o duci în camera de zi, pe platoul de lângă fotoliu și, așteptând să se răcească, deschizi televizorul sau o carte… ”

      Din toată „degringolada pandemiei mondiale”, Cornel Cotuțiu scoate o carte nouă, urmând modelul lui Tudor Arghezi : „din bube, mucegaiuri și noroi/ iscat-am frumuseți și prețuri noi”.

ELENA M. CÎMPAN