Elegii pentru revistele literare

Ion Simuț scrie din nou despre prezentul și viitorul revistelor literare, mai corect spus, despre trecutul și viitorul acestora, deoarece prezentul se află în situația lui „strigă acum!”, ceea ce se și întâmplă. Principala neliniște care ne cuprinde este, dacă pe mai departe, în această perioadă în care guvernul taie și în carne vie numai să scoată bani pentru salvarea țării din fălcile falimentului, revistelor literare și de cultură li se vor mai acorda subvenții (Ministerul Culturii, consilii județene, primării, privat). Dar vine nevinovata întrebare: Ce economie se face din subvenții și sprijin dat publicațiilor literare, când și așa, cu cât primesc publicațiile despre care vorbesc, abia supraviețuiesc într-o lume din ce în ce mai ostilă culturii? Și, altă întrebare formulată de Ion Simuț: În haosul economic actual, devalorizarea leului și deruta totală, vom ajunge să auzim din nou strigăndu-se pe străzi: Moarte culturii? Ion Simiț a publicat în 1919 un articol intitulat Elegie pentru revistele literare care a produs multă suparare în rândul redacțiilor, a unor scriitori, chiar și a unor cititori. Ce reproșează criticul redacțiilor, în general?... Practici de când „lumea”: structuri aproape similare ale majorității publicațiilor de această factură; cronici literare „de serviciu” sau „scrii tu despre cartea mea, scriu eu despre cartea ta”, nediferențierea dintre cronica literară și recenzie; multe pagini de poezie modestă, pagini de cumetrie; conservatorism elitist; comentarii critice encomiastice, nu puține; și, în general, spiritul bătrânicios al unor publicații... La asemenea reproșuri... i s-a răspuns lui Ion Simuț cu multă duritate, cu fel de fel de replici, de la calomnie la „aproape injurie”. De această dată Ion Simuț subliniază: Dacă vom ignora mersul istoriei, provocările mass-media, mentalitatea noilor generații născute în on-line, dacă ne vom situa în afara fenomenului socio-cultural pe care îl trăim, ne vom trezi complet ignorați, dați deoparte, vorbind și scriind în pustiu... O întrebare prioritară la care redacțiile ar trebui să răspundă, fiecare în parte, este: cărui public se adresează revista noastră, astăzi?... Dacă o revistă decide să fie literară, ce înțelegem prin literatură? Dacă o revistă decide să poarte pe frontispiciul ei cultură, ce înțelegem prin cultură?  Printre revistele de astăzi pe care le analizează Simuț direct și își îngăduie să contureze sugestii și soluții (sigur, dintre cele mai „fățoase”) sunt România literară, Observator cultural, Viața românească, Luceafărul de dimineață, Convorbiri literare etc., toate din București, cu excepția Convorbilor..., care apare la Iași. Evident, există în țară mai multe publicații literare și de cultură, bineștiute (Cluj-Napoca, Timișoara, Craiova, Constanța șamd), în majoritate cu apariții lunare, la două luni ori trimestriale... La toate luările de poziție în acest „caz” merită, ba chiar trebuie, să luăm parte cu toții, dezbatere/ dezbateri care privesc direct viața culturală din România de azi, la fel cum sunt și se manifestă și celelalte arte de importanță națională, amenințate la rândul lor de criza economică pe care o traversăm.

Virgil Diaconu continuă să prezinte fragmente eseistice consistente care fac parte din volumul în lucru Arta poeziei lui Eminescu, acum, capitol intitulat „Arta poetică a lui Mihai Eminescu în viziunea criticului E. Lovinescu”. Eseul declanșează un val de neliniști, de întrebări care așteaptă răspunsuri, de căutări într-un ritm galopant: „Așadar, «orice cugetare generoasă», deci orice cugetare «filozofică», «orice descoperire mare purcede de la inimă și apelează la inimă», iar asta înseamna că poezia exprimă, de fapt, sentimente, trăiri, emoții, stări afective, lirism. Dar exact acest lucru ni-l spune și Lovinescu de-a lungul demonstrației sale, pentru că el accentuează importanța «fondului sentimental», afectiv, al lirismului, fie că acesta este independent de elementul filozofic, deci de calitatea cugetătoare, meditativă a textului, fie că este fundamentul cugetării poetice, deci a elementului filozofic”. E. Lovinescu caracterizează poezia ca fiind poezie de valoare, o „sensibilitate (...) zguduitoare prin intensitatea ei”, și afirmă: «Poeții nobilează erupțiunea simțămintelor, ei măiestresc [prin fantezie] la natura omenească».

Alte materiale din cuprinsul revistei: Adrian Dinu Rachieru scrie despre Niadi Cernica și romanele sale: Indiile greșite (1996), În timpul fratelui (1998), Cartea sorților (1999)... dar și despre studiile de filosofie: Imaginarul. Presupoziții ontologice (2005), Eseuri de istoria filosofiei și filosofia culturii (2006), Mirabilia. Estetica și civilizație europeană (2015).

Jean Dumitrașcu se află la al 48-lea episod din „istoria” unei literaturi, românească, purtând titlul provizoriu, de secțiune a unui astfel de volum, Generația ’60 – generația socialismului, acum despre cărțile omagiale dedicate conducătorului țării și partidului (PCR), o analiză literară serioasă însă jenantă pentru unii autori din acea perioadă. Scriitorul Radu Ciobanu publică captivante pagini de jurnal de tinerețe (1978), iar Cleopatra Lorințiu necunoscute, tăinuitoare pagini și fotografii din „Arhiva poetului Gheorghe Tomozei (1936-1997)”.

Scriu despre cărți: Cristian Meleșteu (Flori de piatră, poezii de Liviu Mățăuanu, Ed. Eikon, Buc., 2024), Ioan N. Roșca (Cartea cu vise, proze de Iulian Moreanu, Ed. Detectiv literar, 2022), Lilianas Rus se ocupă de literatura străină, acum Haruki Murakami și remarcabilul roman apărut în limba româna cu titlul Orașul și zidurile sale incerte (Ed. Polirom, Iași) etc.

                                                                                                          Virgil RAȚIU