784 de pagini recente pentru FELDRU

     Când George Mihai Stavariu, autorul recentului volum „Feldru, un sat din granița năsăudeană”, mi-a dăruit cartea, m-a prevenit: „Atenție, e grea!”

     Aveam să constat că adjectivul „grea” îl voi înțelege și la propriu și la figurat. O primă explicație: Editura Mega (Cluj-Napoca, redactor Simina Baumgarten) a ales o hârtie de foarte bună calitate, cu adevărat necesară pentru paginile cu ilustrații, care acoperă cam o treime din „economia” acestui eveniment editorial (un adevărat album).

     Dar e potrivit mai întâi a se cunoaște câteva date din traseul vieții acestui om, care amplifică, cel puțin pentru mine mirarea admirativă pentru carte și autorul ei.

     La nici 40 de ani, someșanul G.M.Stăvariu a adunat  în C.V.-ul său o seamă de diplome de absolvent al unor instituții de învățământ: În 2001 încheie cursurile Colegiului Național „George Coșbuc” (nu cel de la Năsăud) Cluj-Napoca; apoi urmează, la zi, Facultatea de istorie a Universității „Babeș-Bolyai”, pe care o absolvă în 2005. Dar  în 2007 este și absolvent al Școlii de Poliție din același mare oraș de pe Someșul Mic și, în același an, este angajat MAI - Poliția transporturi feroviare Cluj-Napoca. Însă George Mihai Stavariu nu are astâmpăr:  În 2012 absolvă Facultatea de Drept a Universității „Spiru Haret”.

     Fervoarea studiului, a cercetării, a descoperirilor, găsește, începând cu 2013, tocmai palierul arhivistic spre care jinduia încă din junețe. Mi-a spus-o cu pasiune: „Totul a început în 2013, când am pornit în căutarea străbunicului meu Stavariu Grigore, dispărut în 1927” - și l-a găsit, adaug eu, în 7 ani de căutări, în arhive de stat și personale, în cărți,  în colecții de ziare, românești și americane, în albume foto și pe internet. Dar, deopotrivă, a găsit și reconstituit o lume mult cercetată (dar neîncheiată) de pe Someșul Mare în amonte, de la Năsăud până la Rodna și Șanț.

     La puțin timp, după ce m-a învrednicit cu un exemplar din strădania lui, concretizată tipografic în, iată, aproape 8oo de pagini, îmi scria: „Am reușit să fac un ARBORE cu multe CRENGI și FRUNZE.” Neașteptat de... liric, în comparație cu sobrietatea (ca să nu zic austeritatea) vastei lucrări.

     Prin urmare: „Feldru, un sat din Granița năsăudeană”. Nu e cazul, nu e potrivit să fac aici o succintă (măcar) istorie a faimosului Regiment Grăniceresc al Năsăudului. Deocamdată, vreau să mă refer la un cuvânt din titlu, la prepoziția „DIN”;  „din granița”, nu „pe”, nu „la” sau „de la”. Ci „din granița”, adică nu e referire aici la o margine, un capăt, nu e vorba de o convenție administrativ-statală, care marchează un capăt de lume, ci de un spațiu uman - cu locuitori, așezări sătești, comunale, orășenești; o zonă grănicerească, de un profil distinct în hrăpărețul Imperiu austriac, hotărâtă administrativ, spre norocul nostru, de nu mai puțin faimoasa împărăteasă Maria Thereza.

     Această apariție editorială este dificil de încadrat la o anume categorie tipografică. Carte? Volum? Antologie? Crestomație? Stavariu, nu prea obișnuit cu terminologia din domeniul beletristicii, al științei literaturii, folosește, în „Cuvânt-înainte” o expresie de uz comod, obișnuit: „este vorba de”. Ei bine, aceste cuvinte sunt consacrate pentru a face referie la epică, la narațiune - principalul mod de a crea o proză. În această manieră, previne editorul asupra conținutului:

     „Despre oameni din Feldru este vorba în paginile acestui volum și despre genealogia unei familii, respectiv a neamului Stăvari din Feldru.” Și încheie, cu exclamația sfătoasă a celui care vrea să evite... vorba: „... să lăsăm să „vorbească”... documentele !”

     Această construcție tipografică este alcătuită din nenumărate mii de extrase de pe unde... a umblat făptuitorul ei. Le compar cu un fel de cărămizi adunate ani mulți pentru a clădi, editorial, o casă cu 7 camere (capitole, adică). Prima „odaie” Stăvari o intitulează „File adunate - Feldru”.

     Pe 173 de pagini sunt înșirate 303 extracte (copiate corect, după toate rigorile consacrate în acest sens). La rândul meu, spre edificare asupra conținutului, voi nota autori și titluri de cărți care se  referă la acest ținut fabulos și autorii lor. Cea dintâi este din 1911, cu  multe fragmente din: „Vasile Nașcu. Viața și faptele lui”, de Dr. Nestor Șimon (Notă: Foarte multe dintre aceste volume au fost publicate la Năsăud și Cluj-Napoca);  „Nestor Șimon, Restituiri”, ediție îngrijită de Adrian Onofreiu - de altfel, numele Nestor Șimon se regăsește mereu; „Despre împlinirea celor neîmplinite în districtul Năsăud, Condicele administrative de la Măgura (1866-1868) și Șanț (1874)”, ediție, studiu introductiv de Adrian Onofreiu și Claudia Septimia Sabău; „Trecutul mai aproape de noi”, omagiu prof. Gheorghe Marinescu, 1995, ediție îngrijită de Adrian Onofreiu și Mircea Prahase; „Școlile grănicerești năsăudene”, de Aurelia Dan;  urmează 11 „calupuri” din volumul „Personalități din Granița năsăudeană, contribuții documentare”, îngrijit, adnotat de Adrian Onofreiu și  Viorel Rus; „Districtul Năsăud”, de Adrian Onofreiu (Notă: Acest cercetător de la Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud e mereu prezent în paginile acestui capitol). Ș.a.m.d. - dar nu fără a evidenția și alte nume prestigioase, care s-au ocupat de această „lume” a Năsăudului de altădată: Mirela Andrei, Iuliu Moisil, Macedon Pop, Virgil Șotropa, Gavril Scridon, Ioan Nechiti, Ioan Bolovan, Teodor Tanco, Mircea Gelu Buta, Alexandru Uiuiu, Octavian Grigian, Claudiu Oltean ș.a.

     Prestigioasa publicație periodică „Arhiva Someșană”  era firesc să fie cercetată, începând cu nr. 1 (1924) până la nr. nr. 29 (1940). În final, găsim o consemnare reținut tristă și cu un puseu de reproș:

     „Până aici a fost imprimată, până la 30 august 1940 când Ardealul nordic a fost ocupat de Ungaria. Nr 28 a fost depozitat CA MACULATURĂ ; și nu s-a distribuit nici nu s-a compactat.” (Majusculele îmi aparțin, ca o sugestie pentru climatul horthyst al acelor ani cumpliți, pentru românii ardeleni.)

         „Camera de zi” e cea mai spațioasă, așa încât e firesc să urmeze capitolul al III -lea   pe un spațiu tipografic de 144 de pagini: „Feldru în Conscripția din 1870 și din „matricola botezaților 1834-1851 din Arhivele Bistriței”. Sunt înregistrate 379 de poziții, așadar, de numere de case și numele, anii de viață, pentru fiecare prim titular, apoi componeța familiei, a urmașilor. Încerc să rezum, spre exemplificare, datele de la poziția 124, ocupată de Mihailă Scridon: a trăit între 1802-1886, urmează numele soției ,(„consocia sa” - în terminologia de atunci), cu anii între care a trăit, apoi, fiii, nepoții, nurorile, ginerii.

     Ei bine, capitolul următor, al IV - lea, luminează destinul unei familii, din care se trage și editorul acestei fapte editoriale, Grigore Mihai Stavariu: „Neamul Stăvariu” (Notă. Nu m-am dumirit care este explicația, motivația, fluctuației unor silabe ale acestui nume: am întâlnit așa: Stăvari, Stăvariu, Stavariu, Stavaru; în copilăria mea, am avut, la Beclean, două familii Stăvar).

     Oricum, capitolul începe cu ceea ce este extras de pe Wikipedia, date lămuritoare din punct de vedere toponimic și onomastic: „Stavaru este un sat în comuna Urzica, jud. Olt; numele provine de la cuvântul `Stavră”, însemnând un loc unde se adună caii sălbatici. Cum nu am încredere în sursele acestea electronice (cu texte alcătuite de semidocți), am apelat la Dicționarul limbii române. Ei bine, aflăm că „stavăr” e un cuvânt de origine latină („stabilis”) și că strămoșii noștri îl foloseau pentru a se referi la statornicie, tărie morală și „a fi om de stavăr~ înseamnă a fi om destoinic, capabil. (Iată, dicționarul este... mai știutor, mai darnic, decât... alfabeții năuciți electronic). În fine, tot de la Wiki..., editorul află că Stavar înseamnă păzitor de cai la pășune și că prima atestare documentară apare în 1571 sub forma „Ustav”.

     Spre edificare, iau pagina 451, cu un referat alcătuit la Năsăud în 1966 lui Stavari Grigore. Mai întâi se dezvăluie că... este membru de partid din iunie 1954, această postură politică fiind precedată de  intrarea în UTM, cu 6 ani înainte, abia apoi  se află data nașterii (1925) - mde! fapt minor, în comparație cu ipostaza sa de „membru”, nu-i așa? Era țăran cu gospodărie mijlocie (deci nu... un chiabur, dușman al clasei muncitoare... );  are luat liceul (se cam știe cum, pe vremea aceea, bolșevicii obțineau absolviri școlare). Profesia de bază: felcer sanitar. Dar cel mai important: „Este secretar al Sfatului popular al comunei Feldru”.

     Urmează un capitol (al V-lea), care, desigur, stârnește emoție - „America”, împărțit în 3: „America”, „ Stăvari Grogore” și „Feldrihanii” , sector tipografic  precedat de un citat din Kafka: „... primele zile pe care le trăiește orice european în America sunt comparabile cu o a doua naștere”.  (Numai că, spre sfârșitul acestui subcapitol, editorul introduce o exclamație din finalul unei broșuri, apărută la Sibiu, în !914: „Rămâneți acasă!” ). Emigrația, oricâte trasee ar avea destinele celor plecați, sezonier sau definitiv, pot fi încadrate în același contur existențial. (confirmat și în acest capitol). Doar că fotografia de pe coperta întâi a volumului - înfățișând doi emigranți, îmbrăcați modest, parcă istoviți după muncă, dar purtători de mustăți stufoase -, prezența fotografiei taman pe copertă dacă nu ține de o gafă de editor inabil, atunci coperta ar putea induce ideea că viața acestei colectivități sătești - numită Feldru - a fost determinată tocmai de puhoiul  acestor oameni care au încercat să prospere în SUA și Canada.

     Dar sutele de pagini din cuprinsul volumului contrazic acest capitol, ele oglindind un spațiu uman statornic, în care s-au alcătuit familii temeinice, cu îndeletnici potrivite spațiului românesc: muncitori ai câmpului, meșteșugari, intelectuali (unii de rezonanță națională). Autorul broșurii amintite mai sus, Ion Iosif Șchiopul ( și care se numește pe sine drept „unul care a fost acolo”), surprinde convingător psihologia, comportamentul emigrantului care vrea să mascheze realitatea: „Cei ajunși în America se fotografiază, unii din plăcere, alții din răsbunare, îmbrăcați în haine frumoase, de cele mai multe ori lângă o masă sau pe butoiul de bere, ca să vază și cei de acasă ce vieață domnească duc ei. Trimit și scrisori, în care spun tot ce nu este...” / prin urmare, fantasmagorii/.

     Apreciez acest capitol, ca un foiletonist care găsește, în sfârșit, și narațiune; adică, pagini care corespund lui „este vorba de”, cum promitea autorul în introducere la imensa faptă editorială de acum. Aici „editorul” devine „autor” (în accepțiune beletristică), rezumând, comentând, implicându-se sentimental în construirea imaginii feldrihanului emigrant.

     Cap. al Vi-lea - „Surse documentare” - inițial, mi-a provocat starea de spirit exprimată prin celebra „Quousque tandem abuteris...”, de pe vremea latinilor, ca apoi să mi se deschidă admirația, nu pentru că „se întinde” doar pe... 7 pagini, ci pentru revelația asupra muncii titanice și meticuloase de a parcurge miile de pagini tipărite, manuscrise, documente, fotocopii etc.

     Ele sunt grupate astfel:

* I. „Fonduri și colecții arhivistice. Serviciul județean Bistrița-Năsăud al Arhivelor Naționale” (aici avându-l sprijin pe pasionatul arhivist Adrian Onofreiu). Adică: registre parohiale, de stare civilă, colecții personale, fonduri din arhivele primăriilor, a unor organisme administrative, comerciale, sanitare, partidice (24 de titluri).

* II.„ Volume, studii și articole”. Stavariu le-a parcurs pagină de pagină, eu... doar cele 100 de  titluri (18 sunt semnate de generosul A. Onofreiu).

* III. 29 de surse de pe internet.

     În sfârșit, cap. VII, adică, în „locuința” lui Stavariu, încăperea căreia, la țară i se spune „casa dinainte”. 161 de pagini o împodobește, cu fotografii de familie, fotografii din alte volume, sute de fotocopii de documente tipărite - eliberate de instituții de la noi, altele provenite din continentul american, manuscrise, tabele.

     Să cauți ani de zile, în arhive, biblioteci, să citești, să cunoști, să selectezi și apoi să așezi pe ecranul calculatorului și, finalmente, să le treci pe sub tipar zeci de sute de secvențe - toate aceste etape, ipostaze ale elaborării stârnesc admirație, pentru cine (măcar) răsfoiește antologia „Feldru, un sat din Granița năsăudeană”.

     Îl compar pe Grigore Mihai Stavariu cu un scrib din Egiptul antic sau cu un uricar de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Imboldul editorului de acum este acela că pune preț pe urmași și pe litera tipărită, deopotrivă, pe imaginea foto, aceasta pentru că autorul/editorul are încredere în posteritate, în veșnicie.

                                                               Cornel Cotuțiu