Încărcat cu ani, amintiri, gânduri, nostalgii …

   Viața omului de când „s-a ridicat el copăcel”, este presărată cu numeroase întâmplări, realizări, eșecuri, gânduri, momente de bucurie și întristare, etc. Ea se scurge imperturbabil, chiar dacă uneori ne vine să exclamăm   …   „clipă, oprește-te, ești atât de frumoasă !”, sau treci Doamne mai repede peste mine „valul” acesta cu necazuri și neplăceri.

   Din „caierul” vieții am tors, timp de 70 de ani, un fir lung, simt că din caier a mai rămas doar un smoc ce o să se termine cât de curând. Îmi amintesc că la împlinirea vârstei de 70 de ani s-au pensionat prof. Constantin C. Giurescu și secretarul I. P. , ocazie cu care în Aula Facultății de istorie din București s-au adunat colegi, cunoscuți, prieteni, studenți, invitați, etc. Primul a luat cuvântul prof. C.C. Giurescu care a spus simplu   …   „Dragii mei, mult a fost, puțin a mai rămas din viață !”   … (a mai trăit încă 7 ani despre care a declarat, înainte de a muri, că au fost cei mai „rodnici” în sensul că a putut scrie mai mult). Secretarul I.P și-a exprimat dorința de a-i pupa pe toți cei prezenți, ceea ce l-a făcut pe un coleg de alături să spună că domnul secretar nu a pupat atâta în toată viața lui. Când am ieșit la pensie, m-am gândit și eu ca să îi pup pe toți colegii și elevii din școală, dar m-am răzgândit, ca să nu intru la ceva bănuieli.

   Pășind în deceniul opt al vieții, sunt momente în care încerc să-mi analizez viața, să reconstitui și să-mi amintesc întâmplările plăcute, să le „uit” pe cele mai puțin plăcute, să îmi imaginez cum o să fie „dincolo, în veșnicie”, deși   …   „pe lumea cealaltă, nu ști nimeni ce ne-așteaptă !”.

   Înțelepciunea populară, șlefuită de autori anonimi, ne dă parcă răspuns la unele gânduri   …   „Iute vremea o trecut / Și-uite c-am îmbătrânit   …   Nu-mi pare rău de nimic / Numa după lume-on pic / Că răbdatu-i-am bugăte / D-amu le-oi lăsa pe tăte / Bată ploaie și vântu / Tăt atâta mi de-amu!  …”