Andrei Marga: Crizele curente

Mulți ne spun astăzi, justificat, că se trăiesc trei crize. Pandemia din 2020, cu implicațiile ei, nu este nici acum luată sub control și continuă, astfel, „criza sanitară”. Dificultățile majore în alimentarea cu energie a industriei, la costuri rentabile, și a locuințelor, la prețuri accesibile, țin de „criza energetică”. Se adaugă o „criză economică” – industrii întregi (turismul, transportul, rețeaua serviciilor pentru public) sunt afectate, se mătură firme mici, șomajul crește, dar lipsește forță de muncă în domenii vitale, prețurile explodează, datoria publică sporește.
Ce este din primul moment de făcut? Răspund pe scurt avansând patru observații privind crizele și aducând în discuție evidențe privind depășirea situației în România.
Prima mea observație este că suntem nu numai în crizele amintite. Ducând la capăt descrierea a ceea ce se petrece, se poate spune că ne aflăm, de asemenea, într-o „criză internațională” și în alte două crize: „criza de idei” și „criza de conducere (leadership)”.
După decenii de cooperare, în ultimul an s-a intrat în „criza internațională”. Deocamdată se înaintează spre scindarea lumii în condițiile promovării proiectului Chinei de a a deveni prima putere economică și tehnico-știițifică a lumii și în condițiile încercării de a forma o alianță spre a bloca ascensiunea acestei țări. Divergențele în spațiul internațional întrec acum cooperările. În plus, proliferarea nucleară continuă, chiar dacă SUA și Rusia păstrează acordurile existente. De altfel, o reconfigurare a actorilor a început și prin ascensiunea Germaniei și a Marii Britanii la statut de supraputere, cu preocuparea Franței de a nu lipsi de la deciziile majore și cu emergența unor noi puteri, precum Polonia și Turcia – în partea de lume în care ne aflăm.
S-a intrat perceptibil și în „criza de idei, chiar de viziuni”. Vechi concepții asupra vieții și societății nu mai dau rezultate, elaborarea altora, noi, pe măsura situației care s-a creat, ia timp. În acest context, optici improvizate axate pe „luptă” au luat locul viziunii unei lumi a cooperării. Militanți care promit victorii în lupte partizane caută să se strecoare la decizii. Se lucrează prea puțin la analiza cuprinzătoare a situației actuale, iar cei care o fac rămân, cum sesiza un istoric american, rareori întrebați. Reuniunile mondiale, de altfel rare, rezolvă astăzi mai puțin decât acorduri bilaterale.
Crizele existente evidențiază „criza de lideri”. La decizii, sunt puține personalități cu o cultură adusă la zi, vederi organizate asupra societății și capacități de a aborda lumea, dar și țările lor, ca întreg. Omul de stat este raritate, iar omul de stat vizionar, excepție. Politicile interne sunt mai curând de descurcare în împrejurări date, decât de lungă respirație. Se acționează în captivitatea forțelor momentului, deloc prospectiv. Nemulțumirile cetățenilor se extind cu repeziciune. Se schimbă lideri, dar politici uzate rămân. Abia după schimbare, se dezvăluie corupția patronată de foștii lideri. Problemele de rezolvat sunt mari, căci dependențele sunt neobișnuite, dar decidenții au format mărunt, în multe locuri din lume. Oportunismul s-a răspândit, în vreme ce creativitatea civică și societală abia pâlpâie.
A doua mea observație este aceea că, îngemănându-se, aceste crize – sanitară, energetică, economică, internațională, de viziune, de lideri – arată, fiecare, altfel. Fiecare poartă amprenta alteia.
„Criza sanitară” a apărut, cum știm, din împletirea încălzirii globale, consumului masiv de carne, marilor aglomerații urbane, laboratoarelor bioarmelor. Originea precisă a coronavirusului-19 nu s-a putut stabili. Combaterea pandemiei nu a izbutit deocamdată nici oprirea infectării și nici tratament pe scara necesară pentru a stopa pierderea de vieți. Interesele industriei farmaceutice prevalează în fața opiniei medicilor. Nu s-a realizat cooperarea internațională privind vaccinurile. Nu a avut loc nici acum o reuniune științifică internațională pentru luarea sub control a pandemiei. Doar se aproximează efectele secundare ale vaccinării în curs. Deviza „scapă cine poate” a învins de fapt, măcar pentru moment.
„Criza energetică” actuală are și ea cauze multiple: cerere crescută ca urmare a repunerii în mișcare a unităților paralizate de pandemie, reducerea rezervelor chiar înaintea iernii reci ce se anunță în Europa, distrugerea de rafinării în diferite părți ale lumii, scăderea producției de energie pe bază eoliană în Marea Nordului, trecerea pe economia verde în Uniunea Europeană. Un indiciu grăitor al crizei este acela că a început lupta între țări, în contextul foamei de energie, dar și al alinierilor politice. Îngreunarea tranzacțiilor internaționale și a transportului de materiale în emisfera sudică și presiunile asupra construcției Nord Stream 2, în Marea Baltică, sunt exemple.
O „criză economică” era anticipată de ani buni. Pandemia a agravat de fapt neajunsuri deja existente. Discrepanțele dintre țări și decalajul social adâncit, în condițiile în care concerne supranaționale au dobândit forță economică și putere de influențare politică fără precedent, sunt printre cauze. S-a creat, în premieră istorică, posibilitatea dirijării, economice și nu numai, a lumii de către o mână de oameni extrem de bogați și organizați. Ideologia globalismului este parte a noii realități. Decizii politice inadecvate au dereglat și mai mult schimburile economice și, prin consecințe, economii întregi.
Noua „criză internațională” a plecat de la reașezarea supraputerilor și a relațiilor dintre ele și de la suspiciunea intervențiilor electronice din afară în alegerile proprii. Nici confirmată, nici infirmată, și deocamdată fără vreo măsură juridică de protejare a alegerilor, suspiciunea rămâne. Criza continuă cu retranșarea în egoism.
Această criză este dominată acum fatal de chestiuni ale economiei, energiei și pandemiei. Contează tot mai puțin principiile westfalice în relația dintre state, captarea cu orice mijloc a resurselor devenind linia de conduită. Se și evoluează spre încercări de deturnare a atenției de la crize stârnind neîncredere și conflicte. Omenirea este pe direcția unui nou „război rece”, iar ciocnirile militare tipice „războiului cald” nu mai sunt improbabile.
„Criza viziunilor” ține, pe de o parte, de schimbarea lumii și de ritmul neobișnuit de rapid al schimbărilor, pe de altă parte, de remanența vederilor vechi și depășite. Propaganda ține acum loc de necesară analiză. Nu suntem în „războiul social mondial” al lui Ernst Nolte, dar suntem departe de o lume reașezată durabil. Nu mai suntem nici măcar la înțelegerile Nixon-Mao Zedong sau Reagan-Gorbaciov, căci unele dintre acestea nu mai funcționează. Oamenii lucizi își dau seama că ceea ce se face acum ajunge doar la paleative și că este nevoie de o nouă viziune. Rezolvările rămân pe altădată. Cu toată încrederea sa în rațiunea oamenilor pacificați, Kant ar fi decepționat să vadă cât s-a extins blocajul.
„Criza leadership-ului” este efect al distrugerii mijlocului social în economiile timpului nostru și al destrămării culturii călăuzite de principii, esențial meritocratică, pe care ne-a lăsat-o modernitatea. În anii optzeci, în faimosul său discurs în Parlamentul Spaniei, Habermas anticipa o criză de lideri ca efect al slăbirii preocupării pentru a proiecta dezvoltări ale societății. Azi, criza are încă o sursă – maladia polarizării din viața politică. Se câștigă alegeri portretizând negativ rivalul, nu având o soluție mai bună. Crearea de diversiuni este mai preocupantă decât situația oamenilor. Ascensiunea de inși surpriză, de obicei demagogi, capabili cel mult de retorică goală, nu și de organizări și rezolvări de probleme, coaliții de scurtă bătaie sunt printre rezultate. Cât de mărunți sunt unii decidenți vedem și în personalizarea deciziilor, fără ca respectivul să fie în stare de ceva viabil.
A treia mea observație vizează împrejurarea că aceste crize sunt nu doar simultane, ci ele se și întrepătrund. Nici nu le mai poți izola cu acuratețe. Când abordezi una, ajungi repede la alta. Și ajungi la criza internațională, la criza conceperii și la precaritatea pregătirii decidenților. Din comoditate, crizele sunt abordate separat, dar viața nu este niciodată sectorială, ci un întreg.
Desigur, peste tot în lume sunt urgențe ale acțiunii și contexte mai mult sau mai puțin favorabile. Până la urmă, învățătura ce se impune este însă că amintitele crize au soluție, fiecare, doar în legătură cu alte crize. Cine le abordează doar separat ratează rezolvarea. Iar cine le abordează riguros ajunge să chestioneze valoarea decidenților.
A patra mea observație este aceea că deviza cooperării se dovedește din nou viabilă. Însăși întrepătrunderea complicată de azi a crizelor menționate ar trebui să determine mai curând cooperări.
În ultimele decenii, ne-am obișnuit cu cooperarea, dar cooperarea nu se datorează doar obișnuiței. Efectiv, fără cooperare, nu se poate soluționa nici criza energetică, nici cea sanitară și nici cea economică. Toate depind, în fond, de vederile puse în jos și de capacitatea decidenților de a conlucra.
În realitate, se simte lipsa înțelegerilor. Vedem lesne ce efecte dramatice are împrejurarea că nu s-a ajuns încă la acord în relația SUA-China ca supraputeri, că lipsește cooperarea pe combaterea pandemiei, că în economie se interzice, în loc să se negocieze, că se limitează acțiunile împreună în energie.
În România de azi, crizele afectează viața oamenilor pe un fond aparte. Acesta este dat de extinderea sărăciei (procentual cea mai mare în Europa), de deteriorarea cadrului instituțional (în locul democratizării, regimul din România a luat-o pe calea unui autoritarism penibil și sterp, bazat pe securism), de confuzia valorilor (generată de legislația actuală a calificărilor și de permisivitatea instituțională la impostură) și de formatul jalnic al decidenților. Aproape nu găsești azi unul care să-și poată justifica profesional, civic și moral funcția pe care o pretinde. După ce, prin erorile acestor decidenți, s-a stabilizat la coada Europei, România îngroașă indicatori negativi.
Minimalizarea evidențelor, sub orice pretext, nu poate decât să agraveze crizele. Sau, cel puțin să alimenteze perpetuarea lor.
Caracteristică este în România actuală adâncimea neobișnuită a crizelor. În mod evident, criza sanitară (s-a epuizat capacitatea proprie de a trata bolnavii!), criza energetică (deja pentru milioane de oameni au început suferințele frigului!) și criza economică (tot mai mulți oameni nu ajung la coșul zilnic!) lovesc astăzi din greu populația.
În același timp, este evidentă dependența acestor crize de mediocritatea decidenților actuali. Eșecul acestora este în orice sector se vrea. Este eșec în combaterea covid 19 – cu evitarea testării, aducerea în țară, fără control sanitar, a „votanților nostri”, saga „sparanghelului”, falsificări de date, subordonarea medicilor față de politruci, folosirea epidemiei ca paravan al fraudării, șubrezirea drepturilor și libertăților, carențe ale echipării și nepricepere. Este eșec în politica energetică – cu oprirea de unități generatoare, soluții nechibzuite și tolerarea malversațiunilor în domeniu. Este eșec și în economie – ca urmare a incapacității de a gestiona resursele în interes public, demontării structurii industriale, afectării veniturilor populației și îndatorării excesive.
Nu „criza politică”, cum se perorează astăzi, este problema imediată, nici „criza guvernamentală”. Ori pe ce față se privesc lucrurile, criza cea mai gravă și costisitoare a României actuale constă nu în lipsa „guvernului cu puteri depline”, ci în lipsa „guvernului competent”. De aceea, înlocuirea decidenților, prin alegeri generale, este soluția veritabilă. Doar alegerile mai pot restabili selecția de valori la decizie – care a fost practic anihilată în ultimul deceniu!
Nu este nevoie de guvern de „specialiști”, căci noțiunea s-a compromis, nici de „tehnocrați”, deoarece aceștia sunt confundați la noi cu cei fără de partid. Nu este nevoie de „apolitici” – întrucât niciun om întreg la simțire și minte nu este „apolitic”. Apartidismul este posibil, dar apolitismul nu-și are loc printre cetățeni normal înzestrați. Este nevoie acum de un „guvern de oameni cu personalitate” – oameni care cunosc deplin domeniile și nevoile României, care au avut rezultate în funcții publice, fără a fi simple slugi, și care știu face schimbări profunde și alegeri curate.
Este cazul revenirii și în România la selecții după capacități verificate și valoare. Oricum după alte criterii - criterii mai largi! Numai așa nivelul profesional și larg cultural, extrem de coborât al decidenților, deciziilor și dezbaterii problemelor de viață, poate fi ameliorat.
În România actuală a devenit sport încălcarea Constituției. Efortul vizibil de la Cotroceni în jos este de a face praf legitimarea și de a muta discuția spre altceva. Or, devine tot mai limpede că, înaintea „României educate”, a „României normale” și a altor parole ce doar maschează incapacitatea, ar trebui respectată Constituția. Nu este altă cale! Nu este nici în fața „statului eșuat” – acuzat de însuși autorul eșuării! În viitor se va putea discuta Constituția, dar, acum, rezonabilă este aplicarea ei.
Partidele presupun competiție de idei, proiecte, soluții. Dar tot felul de impostori aduși la decizie se bat cu pumnul în piept că nu discută cu un partid sau altul, ales, în definitiv, ca și ei! Prostie supremă – nu discută chiar dacă ignoră vădit vocile celor pe care i-a mandatat, totuși, mai mult de jumătate din populația țării! Sub devize precum „să ne însușim repede banii” și „rivalii sunt răi, extremiști și antieuropeni”, optica imprimată de sus este de un primitivism nemaiîntâlnit în Europa de azi. Ca și cum, doar din bani, dar fără competența construirii, și pictând cât mai fals rivalii ar rezulta ceva de interes public!
Personajele de pe scena decidenților de azi întrec Chirițele, Cațavencii, Tipăteștii și suporterii lor de altădată. Alecsandri, Caragiale și Urmuz se dovedesc mai actuali, prin simbolistica critic-umoristică pe care au creat-o, decât s-a recunoscut. Se poate spune și acum că, atâta vreme cât superficialitatea, avariția și ura sunt cultivate sistematic, în dauna valorii, lucrurile nu au cum să se îndrepte, iar crizele vor dura.
Andrei Marga