CULTURA GLOBALIZATĂ?

Suntem mândri că facem parte din marea familie europeană sau, mai bine zis, aşa cum am crezut noi că vom fi, numai că de-a lungul timpului, după o „vechime” de 15 ani de coabitare, alături de alte probleme neclare, cei care sunt îndrituiţi să vadă au putut observa fără mari eforturi că mai marii UE încearcă să aducă atât drepturile fundamentale ale omului (ce frumos sună!) cât şi cele culturale sub aceeaşi umbrelă. A împăca însă acest mod de integrare multiculturală şi drepturile omului în acelaşi sistem este o misiune greu de realizat. Să nu se cunoască de către factorii care au responsabilităţi în acest sens, faptul că de secole comunităţile culturale au rădăcini adânci în familie, în legăturile de rudenie, în viaţa religioasă comună, existente într-un spaţiu teritorial bine determinat? Există numeroase organizaţii care reprezintă interesele culturii locale şi ale grupurilor etnice, al căror scop este să-şi menţină tradiţiile culturale, ritualurile şi valorile artistice ce au un accentuat rol educativ, reprezentate atât pe plan local cât şi internaţional pentru asigurarea supravieţuirii şi dezvoltării lor. Toate aceste forme de viaţă  spirituală, aşa cum arăta  marele filozof  Nae  Ionescu „nu se transmit şi nu se impun, ci ele se nasc pur şi simplu, transpunerile sunt întotdeauna o impunere a formelor arbitrare sub care mocneşte realitatea”.

            Copiii şi tinerii vor trebui să fie în continuare îndrumaţi şi sprijiniţi pentru cunoaşterea şi promovarea patrimoniului cultural, protejării acestui fond cultural naţional de o valoare inestimabilă. Din fericire aici, la noi, acest lucru funcţionează, îl fac îndeosebi acei aşa-zişi „analfabeţi funcţionali”, viitoarea clasă de mijloc menită să salveze, iată, cultura şi tradiţiile acestui popor năpăstuit de soartă, dar şi economia, pentru bunăstarea „elitelor”, făcute, nu născute, pentru bani şi putere.

            Amintindu-şi de cugetarea lui André Malraux “secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc”, profesorul Jean Delumeau, autorul prodigioasei lucrări “Religiile lumii” (1993) scria în preambul: “Asistăm în prezent la o diversificare a punctelor noastre de referinţă, la o clătinare a sistemelor de valori, la o punere în discuţie a credinţelor tradiţionale. Căile noastre se încâlcesc, reperele se şterg, certitudinile nu mai sunt ferme. Oare agnosticismul va fi religia de mâine? Sau ne vom refugia, în disperare de cauză, în cetăţi doctrinare apărate de oameni înarmaţi?”. Cumplită previziune! Pentru că sunt pornit pe citate, nefiind candidat la vreun titlu de “doctor” în filozofie, aş dori să scot în evidenţă întrebările marelui filozof nebun Nietzsche care alerga printr-o piaţă cu un felinar în mână (asemeni lui Diogene) urlând marile probleme ale omenirii debarasate de Dumnezeu. Iată-le: “Cum de am putut să bem marea? Cine ne-a dat buretele pentru a şterge întregul orizont? Ce am făcut când am desprins pământul de legăturile soarelui? Încotro se îndreaptă acum? Încotro ne îndreptăm noi departe de toţi sorii? Nu ne prăbuşim fără încetare? Înainte? Înapoi? În toate părţile? Nu mai există un sus sau un jos? Ne rătăcim ca printr-un neant nesfârşit? Nu ne adie golul în faţă? Nu s_a făcut mai frig?”. Aşa grăit-a Zarathustra? Întreb şi eu.

            Trebuie să ne trezim la realitate. Să devenim mai buni, pentru că cine ştie ce va mai hotărî Dumnezeu cu noi până la sfârşitul acestui secol întunecat şi rece. Să trăim cu El şi prin EL!