ÎN MEMORIA MARTIRILOR DE LA NĂSĂUD

În ziua de 12 noiembrie 1763, în orășelul Bistrița din județul Năsăud, în fața locuinței colonelului baron Schröder, însărcinatul curții imperiale vieneze pentru militarizarea regiunii Rodnei, s-a pronunțat o sentință zguduitor de aspră, prin care 19 români din acest ținut sunt condamnați la pedepse capitale pentru că au apărat cu demnitate și dârzenie ideea de libertate.

Sentința are următorul cuprins:

- „Tudoran al lui Dănilă din Bichigiu, de 120 ani, să fie frânt cu roata de sus în jos, pentru că a reținut pe oameni de la unire și de la înrolarea în statul militar grăniceresc, precum și pentru că la cererea stăruitoare a fiului său, muribund, n-a lăsat să i se ofere acestuia sfânta cuminecătură.

- Vasile Dumitru a Popii alias Vasoe din Mocod să fie trecut de la viață la moarte prin ștreang pentru rebeliune.

- Manu Grigore din Zagra să fie spânzurat tot pentru aceeași crimă.

- Vasile Oichi de la Telciu să fie pedepsit la fel.

- Iuon Scuturici, Dumitru Scuturici, Miron Natul și Dumitru Homei din Telciu; Apostol Moldovan și Petru Bârzo din Rodna; Dâmbul Alexa, Iuon a Popii Petre din Zagra; Peter a Popii Nicolae din Bichigiu; Zinvel Vasile din Poeni; Iuon Angelini din Runc; Ieremie Bucșa din Mocod; Finigar Samoilă din Găureni; Iuon Hanț din Năsăud și Andrei Nicolai din Sângeorz, acestor 15 criminali încă li se cetește sentința să fie spânzurați, dar după publicare sunt grațiați de la moarte și li se dictează pedeapsa să treacă de 10 ori în sus și de 10 ori în jos printre loviturile de vergi alor 300 de soldați”.

Această sentință dată după un proces care a durat șase luni a zguduit, desigur, întreaga populația românească a acestui colț din Transilvania.

Care au fost motivele pentru care s-a aplicat acestor țărani o pedeapsă atât de groaznică?

Distinsul profesor Virgil Șotropa din Năsăud, cercetător neîntrecut și deosebit de merituos al acestei regiuni, ne dezvăluie în pagini mișcătoare din revista „Arhiva Someșană” (nr. 24, 1938, pp. 1-129) istoricul înființării graniței militare năsăudene, cu care ocazie se întâmplă tragedia națională pe care se cuvine s-o pomenim astăzi în pământul românesc întregit și îndreptat spre o viață românească nouă.

Iată faptele, succint expuse, după prețioasele informații date de profesorul Virgil Șotropa:

- Curtea din Viena hotărăște, în 1761, să extindă și în nordul Transilvaniei organizația militară de graniță pe care o crease în părțile sudice, având convingerea că românii năpăstuiți și asupriți, ajunși la o stare socială mai liberă, vor deveni credincioși și devotați soldați ai împărăției, cum s-au dovedit într-adevăr în deceniile următoare.

În ținutul Năsăudului erau în acest timp numeroase neînțelegeri între români și orașul săsesc Bistrița, pentru care țăranii noștri trebuiau să facă servicii de iobagi.

Colonelul Schröder tratează în taină, în 1762, cu preoții români oferirea serviciilor militare din partea populației românești curții imperiale, silind în același timp orașul Bistrița să renunțe la jurisdicția ce o avea peste elementul românesc, urmând să fie despăgubit de împărăteasa Maria Tereza pentru cedarea acestui teritoriu. Orașul Bistrița, prin pierderea contribuțiilor date de români, suferea un mare declin economic, motiv destul de justificat de a nu vedea cu ochi buni această eliberare a elementului românesc, care contribuia în mare măsură la înflorirea acestui oraș și a acestei regiuni săsești.

În timpul pregătirilor de organizare militară a acestei regiuni, românii militarizați, deveniți liberi și scăpați de iobăgie, nu mai voiau să asculte de autoritatea săsească din Bistrița, refuzând toate pre4stațiile ce li se cereau de foștii lor stăpâni.

În luna august 1762 sosesc în Năsăud ofițerii grăniceri însărcinați cu organizarea celor două regimente năsăudene românești. Românii, promițându-li-se că vor deveni liberi, se înrolează în armata împărătesei. Alături de țărani, cer înrolarea și fiii preoților români care mai erau iobagi, dându-se un ordin din partea stăpânirii de a nu fi împiedicați de proprietarii de pământ.

Orașul Bistrița nu poate fi de acord cu această situație, deoarece, după eliberarea românilor, din 7.000 de contribuabili avuți înainte de militarizare, îi mai rămân numai 2.000 de contribuabili.

În 10 mai 1763, comandantul general al trupelor din Transilvania, generalul baron Adolf Nicolau de Buccov, însoțit de o suită militară și civilă, în frunte cu episcopul unit Petru Pavel Aron, vin pe platoul numit Mocirlă de lângă comuna Salva pentru luarea jurământului românilor militarizați.

Ofițerii regimentului, cu excepția capelanului Theodorus din Năsăud, erau toți străini, care nu cunoșteau obiceiurile regiunii și, desigur, nici limba locuitorilor. Ei tratau pe români cu multă asprime, considerându-i tot iobagi, deși se înregimentaseră în armata imperială după ce li s-a făcut promisiunea solemnă, în numele împărătesei, că vor deveni liberi. Aceste considerente și mai ales faptul că acești ofițeri își băteau joc de religia și biserica românească, încercând a-i converti la catolicism, au nemulțumit până în adâncul sufletului pe românii care cu gând curat au plecat pe un drum nou de viață. Sașii, la rândul lor, profund nemulțumiți de libertatea acordată de împărăteasă iobagilor români și puternic atinși în situația lor economică, au contribuit la ațâțări și instigații împotriva militarizării. Acestea par a fi, după prof. Șotropa, cauzele principale ale revoltei românilor de pe platoul Mocirla de lângă Salva.

Liturghia solemnă și sfințirea steagurilor s-a petrecut în liniște, cu mare pompă și cu salve de arme. Un regiment de dragoni români, care depuseseră jurământul de credință în Bistrița, nu manifesta neliniște și nici nesupunere. Când a venit însă rândul la al doilea regiment românesc de infanterie, acesta refuză depunerea jurământului, aruncă armele „nevoind” să presteze impozite și contribuții ca iobagii, iar pe deasupra să-și piardă și legea moștenită („Arhiva Someșană”, op. cit., p. 65). Cu toate încercările generalului Buccov, românii declarară că nu vor jura credință dacă drepturile și privilegiile lor nu vor fi recunoscute și semnate chiar de către împărăteasă.

Instigatorul acestei revolte a fost venerabilul țăran român Teodor Todoran din comuna Bichigiu, despre care se spune că a venit călare în fața celor trei mii de soldați și a autorităților și le-ar fi spus această mișcătoare cuvântare („Arhiva Someșană”, op. cit., p. 70):

„De doi ani suntem cătane adică grăniceri, și carte n-am căpătat dela înalta împărăteasă că suntem liberi. Ne au scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești; copiii noștri vor merge până la marginile pământului, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noștri să fie tot proști, ori vor învăța ceva, ori ba? Așa nu vom purta armele, ca și sfânta lege să ne-o ciufulească (batjocorească) tisturile (ofițerii). Jos cu armele! Alungați afară păgânii din hotarele noastre! Auziți, creștini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte dela înălțata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci nu, odată cu capul! Ce dă guberniul și cancelaria din Beciu (Viena), e nimica, îs minciuni goale de azi până mâne!”

Prin glasul bătrânului Todoran de peste o sută de ani, au vorbit românii acestui ținut care, considerându-se liberi încă de pe timpul regelui Matia, nu înțelegeau să-și verse sângele pentru tron și patrie atunci când ei sunt considerați tot iobagi și slugi ai orașului Bistrița.

După informațiile culese cu atâta dragoste de d-l Șotropa, generalul, episcopul și ceilalți ofițeri se pare că au luat-o la fugă, iar românii, reținând armele, au transportat drapelele la Năsăud.

După un proces care a durat șase luni, acum 175 de ani s-a pronunțat sentința de condamnare a bătrânului Todoran și a celor care i-au urmat sfatul.

Se spune că în fața morții, bătrânul nins de vreme, ar fi declarat că nu regretă fapta și că mai bine moare pentru dreptate, decât să trăiască în robie.

După ce s-a constatat din depozițiile celor executați și mai ales din declarațiile protopopului districtului că grănicerii nu s-au răzvrătit împotriva împărăției, ci împotriva faptului că au fost considerați iobagi, s-a întrerupt ancheta, aducându-se la cunoștința împărătesei adevăratele motive ale revoltei.

Executarea sentinței se pare că s-a făcut pe locul unde s-a produs revolta românilor.

Astăzi, când se împlinesc 175 de ani de la citirea sentinței drastice în urma căreia au trosnit sub puterea roții oasele tribunului Todoran, a plesnit pielea și s-a zdrențuit carnea celorlalți țărani sub loviturile crâncene ale vărgilor, se cuvine să proslăvim memoria acestor martiri ai începutului dezrobirii noastre de sub stăpânirea străină și să le aducem prinosul nostru de recunoștință și de admirație pentru jertfa lor pilduitoare veacurilor pe altarul libertății naționale.

Tribuna, Cluj, Anul I, 1938, nr. 13, p. 5.