Pr. Vasile Beni: Sfinții Năsăudeni - exemplu practic de mărturisire a credinței

            Dragii noştri credincioşi!

Această sărbătoare ne arată că neamul românesc din Ardeal a avut de îndurat multe nedreptăţi, umilinţe şi prigoane de-a lungul istoriei sale zbuciumate, rămânând, însă, neclintit în cele două repere fundamentale ale sale, care i-au asigurat continuitatea: credinţa strămoşească şi conştiinţa naţională.

     Încercările de catolicizare a românilor din Transilvania a avut darul, ca şi comunismul, de a umple cerul de sfinţi, mucenici şi martiri ( A. Papacioc).

     Autorităţile austriece catolice au încercat să impună românilor ortodocşi catolicismul nu prin predici convingătoare, ci cu tunurile. Sfinţii  Martiri Năsăudeni au fost martirizați  pentru că nu au vrut să se lepede de credinţa strămoşilor fiind apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc

     Tănase Todoran, cunoscut din documente şi sub numele de „Todoran a lui Dănilă”, s-a născut în localitatea Bichigiu în jurul anului 1659. Se spune că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânâdu-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie, în vârstă de 74 de ani, după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.

 Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu.

 Neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu înverşunare împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit zicând: ,,români punturile pentru noi sunt moarte veșnică ”. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi”.  Este cel care se opune episcopului unit să intre în Biserică: „De unde eşti? – De la Blaj. – Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo, stai liniştit şi nu ne mai tulbura pe noi în credinţa noastră”. 

        În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost el însuşi la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei. 

       Momentul care l-a consacrat pe Tănase Todoran, atestându-i curajul şi calitatea de martir şi mărturisitor al credinţei ortodoxe, a fost revolta de la Salva din 10 mai 1763, atunci când, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurămintelor de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! - şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”

       Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie aruncând armele jos, în semn de protest şi nesupunere. La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie pedepsiţi.

       La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc… Se povesteşte despre bătrânul Todoran că şi atunci când era pe roată şi i se sfărâmau oasele încă striga: „Nu vă daţi, fraţilor”. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri.

      Capetele celor martirizaţi au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. Primind moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni

       Iar mărturisirea credinţei strămoșești şi atitudinea eroică a bătrânului Atanasie din Bichigiu au rămas în conştiinţa colectivă, care le-a transpus şi în creaţiile populare cu care vreau să și închei:

„În pământ de m-or băga
Nu mă las de legea mea 
Asta-i legea lui Hristos 
Sloboziţi puştile jos[…] 

De la-nalta Împărăţie                                                                             

O venit o comnişie                                                                               

Şi pe mulţi îi judecară                                                                                                    

Feştecare cum să piară: 

Unii-n temniţă băgaţi,
Opt să fie spânzuraţi,
Numa moşu Todoran,
Ne-nfricatu veteran,
El s-o sfârşit tras pe roată 
Plâns şi azi de lumea toată.
*
[…] Când Todoran a murit 
Soarele n-a strălucit,
Luna nu s-a arătat 
Şi nici ceriul n-a-nstelat, 
Făr` a fost numai o jele 
De pe pământ pân` la stele”.

Amin!