C O N F L U E N Ț E: Ioan Lupaș - 50

Se împlinesc în această vară 50 de ani de la moartea lui Ioan Lupaș (1880-1967), fost profesor de istorie bisericească la Institutul Teologic Andreian din Sibiu, membru în „Marele Sfat” la 1918, profesor de istoria modernă a românilor la Universitatea din Cluj (1919-1944), membru titular al Academiei Române (1916), fondator al Institutului de Istorie Națională din Cluj (1920-1945), ministru în guvernul Goga, fost deținut politic în închisorile comuniste (Sighet). Este autorul a numeroase studii de istorie apărute în perioada interbelică, multe dintre ele fundamentale. Reproducem în această pagină din volumul său „Studii istorice”, vol. IV (Sibiu, 1943), un fragment demn de interes pentru istoria acestor ținuturi: „Rebeliunea lui Todoran din Bichigiu și frângerea lui pe roată”.

R. C.

Rebeliunea lui Todoran din Bichigiu

          Sprijinit deci pe deplina încredere a Crăiesei și urmând indicațiunile ei, generalul Buccow a procedat cu rapiditate la organizarea regimentului românesc din nordul Transilvaniei, unde s-a și putut prezenta în toamna anului 1762 să inspecteze trupele, desfășurând primele steaguri aduse din Sibiu (15 X 1762) și raportând apoi Curții din Viena (12 XI) că misiunea, ce i-a fost încredințată, speră să o poată îndeplini curând. O procedare chibzuită și cu mult tact ar fi fost indicată într-o regiune, unde – după cum rezultă dintr-un studiu german – duhul răzvrătirii acute fusese răspândit încă din primăvara anului 1757, când s-au revoltat țăranii din Mocod și apoi cei din Zagra împotriva Magistratului bistrițean, care voia să-i împingă spre treapta iobăgiei. Andrei Gottschick, comisarul bistrițean, abia a putut scăpa cu fuga de ceata mulțimii răzvrătite; la fel și viața altor comisari ajunsese grav primejduită, încât numai prin alergare rapidă și-o putură salva.

          Speranța lui optimistă urma să se spulbere însă în primăvara anului 1763, tocmai într-un moment festiv, pe care el îl proiectase ca un fel de încoronare a misiunii sale. Anume condițiunea impusă românilor, să-și părăsească legea și să treacă la unire, dacă vor să fie admiși în cadrele regimentului de graniță, de o parte, iar de altă parte purtarea brutală a unora dintre ofițerii străini aduși aci, precum și disprețul lor vădit pentru popor a provocat o stare de adâncă nemulțumire sufletească, pe care a știut s-o întărâte și mai mult moșneagul Todoran din Bichigiu, împreună cu fiul său și cu săteanul Toader Cătană. Episcopul Aron, sosit la 4.V.1763 în această comună, să slujească liturghia, fu împiedicat de mulțime să intre în biserică. A doua zi reușește totuși să intre și să facă slujbă, la sfârșiotul căreia Todoran și complicii, pocăiți la aparență, cer și obțin iertare.

          Spiritele continuă să rămână însă agitate. Și astfel, cu ocaziunea solemnității de la 10.V.1963, când ar fi urmat să facă jurământ în prezența generalului Buccow, după sfințirea steagului de către episcopul Aron, grănițerii din opt cumpănii refuză să rostească obișnuitul cuvânt, care le cerea să urmeze porunca ostășească „pe uscat și pe apă”, nu se sfiesc a păși în rebeliune fățișă aruncând armele, și în zadar încearcă Aron să-i potolească. De groaza mulțimii tulburate se decide și el, împreună cu generalul Buccow, să-și caute scăparea în fugă.

          Căpeteniile rebeliunii își primiră în curând pedeapsa, bătrânul Todoran fiind sfărmat în roată (noiemvrie 1763), cum aveau să pățească mai târziu și căpeteniile răscoalei din Munții Apuseni.

          Episcopul Dionisie Novacovici nu cuteză să le împlinească cererea de a-i primi pe cei rămași în viață sub scutul bisericii ortodoxe, ci îi refuză spunând că cei ce s-au lepădat odată de ea nu mai sunt îngăduiți de cârmuire să se întoarcă iarăși sub aripile ei ocrotitoare.

          Profesorul Virgil Șotropa, ca unul dintre cei mai asidui și mai conștiincioși cercetători ai trecutului românesc din regiunea Năsăudului, într-un documentat studiu al său („înființarea graniței militare năsăudene 1762”, publicat în revista „Arhiva Someșană”, , 1938, nr. 24), a indicat ca principale motive determinante ale rebeliunii de la 10 mai 1763: 1. tratamentul de excesivă severitate al ofițerilor străini față de grănițerii români; 2. neîmplinirea promisiunii ce se dăduse acestora de a fi considerați ca oameni liberi, fiind ridicați din treapta iobagilor, promisiune amânată mult timp și 3. profunda indignare ce a cuprins „inimile credincioșilor din satele districtului, când observară că ofițerii regimentului își bat joc chiar și de religia și de biserica românească, apoi că întreagă sistema grănițerească pare să aibă, între altele, și scopul deghizat de a converti pe grănițeri la catolicism. Aceștia, dar chiar și unii dintre preoții lor, deși declarați uniți cu biserica Romei, nu erau încă destul de orientați asupra amănuntelor și subtilităților unirii. Ei, care ținuseră morțiș din moși-strămoși la vechile deprinderi și obișnuințe, se îngrozeau acum la gândul că vor fi despoiați de legea și datinile lor adânc înrădăcinate.” Cert este că pe lângă alte influențe externe, ațâțări și instigațiuni din partea sașilor bistrițeni ori și ale unor organe de guvern, cărora nu le convenea să se emancipeze valahii districtului năsăudean ridicându-se din robia seculară, au contribuit la izbucnirea revoltei de pe Mocirlă (un platou lângă comuna Salva).

          Revolta a izbucnit tocmai în momentul „când cele două batalioane de infanterie și opt companii de cavalerie stăteau înșirate lângă comuna Salva în fața generalilor și a episcopului gr. catolic Aron de Bistra; fără a se sinchisi de generalii prezenți, deodată ieși călare înaintea frontului săteanul bătrân de 104 ani Todor Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă sub împăratul Carol VI și le rosti grănițerilor următoarea cuvântare: „De doi ani mai, suntem cătane, adică grănițeri, și carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi. Ne-au scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești; copiii noștri vor merge până la marginile pământului să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem niciun drept, copiii noștri să fie tot proști, ori vor învăța ceva ori ba? Așa nu vom purta armele, ca și sfânta lege să ne-o ciufulească tisturile (ofițerii, n. a.). Jos cu armele! Alungați afară păgânii din hotarele noastre! Auziți creștini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălțata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci nu, o dată cu capul! Ce dă gubernia și cancelaria din Beciu (Viena, n. a.) e nimica, îs minciuni goale de azi până mâine!”

          „La aceste vorbe amândouă batalioanele de infanterie își trântiră armele la pământ, încât acesta se cutremură, apoi iarăși le ridicară, cu somațiunea adresată ofițerilor, ca imediat să părăsească teritoriul regimentului. Dragonii procedară la fel. Generalii, episcopul și toți ofițerii o apucară la fugă. A doua zi, după acest tumult, se sfătuiră grănițerii, ce să facă cu armele și cu steagurile. Armele le reținură, iar steagurile le transportară la Năsăud și le predară preotului satului spre păstrare în biserică. Scurt timp după această întâmplare, veni o comisiune aulică la Salva, spre a face cercetări în chestiune. Todor Todoran, care persevera în pretențiunile sale, fu executat cu roata, iar alți mai mulți bătrâni au fost spânzurați. Ei își păstrară cumpătul și în clipa supremă, privind cu sânge rece în fața morții și declarând cu îndârjire că nu regretă a pătimi «pentru dreptate», fiind hotărâți mai bine să moară «decât să trăiască în robie»”.

(Ioan Lupaș, „Studii istorice”, vol. IV,

Institutul de Arte Grafice Dacia Traiană, Sibiu, 1943)