Dr. dr. Livia-Ana Tătar (15 iulie 1927 - 10 iunie 2018), bistrițeanca ce și-a propus prezervarea tinereții cu farmecul, bucuriile și frumusețile ei

A fost o personalitate marcantă a urbei noastre cu o carte de vizită impresionantă. Cetățean român și german, profesor cu doctorat în filosofie obținut, în 1975, la Universitatea din Bonn și doctorat în filologie, obținut, în 1995, la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu o vastă activitate didactică și pedagogică, ce se întinde pe parcursul a mai bine de patru decenii ( timp de 12 ani a predat la Universitatea din Cluj și cinci ani la Universitatea din Mannheim - Germania), cercetător și lingvist erudit,  autoare a unor lucrări de referință în domeniul foneticii și lexicologiei, cunoscătoare a cinci limbi străine, traducător pentru nativi și instituții științifice și culturale din patria lui Johann Wolfgang von Goethe, a lui William Shakespeare, Victor Hugo, Balzac, Moliere, cetățean de onoare al municipiului Bistrița, titlu ce i s-a acordat în anul 2005.

A intrat în lume și în viață în familia părintelui protopop Vasile Tătar (1894 – 1956), care a profesat la Bistrița între anii 1926-1956 și a Iuliei Tătar născută Tanco (07.01.1898 – noiembrie 1997), fiică de  preot, din comuna Monor. A avut o soră Iulia Tătar (1923 – 1989), profesoară, ce a fost căsătorită cu scriitorul și publicistul Valentin Raus (1918 - 1993).

A absolvit liceul la Bistrița la secția cu limbă de predare germana. Între 1946 – 1950, a urmat Facultatea de Litere secția română-engleză a Universității din Cluj. În perioada 1951 – 1957 a predat limbile română și engleză la secția germană a liceului bistrițean, după care s-a transferat la Universitatea clujeană, inițial în calitate de preparator, apoi în cea de asistent universitar, iar  ulterior în cea de lector la catedra de limba engleză. Fiind fiică de preot, ce fusese trimis și la Canal a întâmpinat obstrucții în evoluția  profesională, amânări nejusificate a termenului de prezentare și susținere a lucrării de doctorat, motiv pentru care, în 1970, cu ocazia unei deplasări efectuate în străinătate a rămas în Germania.

O perioadă a lucrat la Editura medicală Springer Verlag din Heildeberg, timp în care a elaborat prima sa lucrare de doctorat. După o carieră profesională de succes în țară și străinătate, chemarea mirificilor meleaguri natale, unde a văzut lumina zilei și a petrecut unii dintre cei mai frumoși ani ai vieții a determinat-o să revină la Bistrița.

Revenirea printre ai săi a fost însoțită de o gratificație răsunătoare, importantă și de mare valoare, efectuată la momentul oportun. A donat Bisericii Ortodoxe Române cu Hramul “Sfinții Apostoli Petru, Pavel și Andrei“ Bistrița terenul situat în strada Andrei Mureșanu, nr. 2 împreună cu fosta casă părintească.

În acest fel, între 1992 – 2002, a putut fi materializată hotărârea credincioșilor, care la inițiativa regretatului părinte iconom stavrofor Ioan Pintican (1954-2022 ) și a părintelui iconom stavrofor Simion decisese edificarea actualului  sfânt lăcaș de meditație și rugăciune, de premărire a lui Hristos și Dumnezeu.

Ulterior avea să pluseze dania, în sensul că a donat o altă casă împreună cu terenul aferent situată în vecinătatea Palatului Administrativ al Județului Asociației „Filantropia Ortodoxă” Bistrița-Năsăud a cărei activitate este coordonată în prezent de Părintele dr. Ioan Marius Pintican, un om al faptelor de mare bunătate și omenie, care prin proiectele și programele sale desfășoară o vastă activitate social-filantropică de ajutorare a vârstnicilor, bolnavilor și altor semeni aflați în nevoie.

Actele sale de mărinimie au fost apreciate pozitiv nu numai de beneficiarii nemijlociți, dar și de majoritatea locuitorilor. Acestea au fost efectuate într-o perioadă în care morbul distructiv  pusese stăpânire pe cei care s-au căpătat după 1990 la baierele puterii, care stimulați de interesele ocultei și răilor lumii începuse o campanie acerbă și sistematică de prejudiciere și înstrăinare a avuției naționale, de aducere în stare de nefuncționare și scoatere din circuitul productiv a marilor combinate și unități industriale, complexelor agrozootehnice și altor capacități productive realizate cu multă trudă, ostenală și sacrificiu în cei 45 de ani anteriori, de devalizare și falimentare a băncilor (Bancorex, Dacia Felix), de prejudiciere uneori cu știința și concursul unor politiceni a avutului cetățenilor prin jocuri piramidale de tip Caritas, FNA, FNI și alte inginerii financiare.

Am avut privilegiul de a o cunoaște în acei ani. Întrucât pendula între România și Germania a fost interesată să cunoască modalitatea prin care și-ar putea rezolva în timp ce lipsea temporar din țară problema administrării bunurilor proprietate. ( Era destul de bine realizată și din punct de vedere material. La Bistrița era proprietara unui apartament situat pe Bulevardul General Grigore Bălan și i se reconstituise dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 2,50 ha situat în perimetrul construibil. De asemenea, era proprietara unui apartament în municipiul Cluj-Napoca și a unui teren intravilan în suprafață de 400 m.p. – n.n.). I-am explicat că poate să mandateze o persoană de încredere, care să o reprezinte în relațiile cu autoritățile administrației publice locale, cu Comisia Județeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor, asociațiile de proprietari și furnizorii de utilități, cu autoritățile fiscale etc. Încântată de răspunsul primit și probabil și din dorința de socializare întrucât se gospodărea singură, iar singurătatea după o anumită vârstă e mai grea și mai rea chiar decât boala pentru că boala după un tratament adecvat regresează, ne mai lasă ori chiar scăpăm, dar singurătatea ne privează de posibilitatea să schimba o vorbă cu cineva, s-a înfiripat o discuție agreabilă în cadrul căreia și-a prezentat întreaga autobiografie.

La un moment dat, adresându-mi-se a spus chiar: “ să știi că dacă erai de o vârstă mai apropiată puteam fi prieteni pentru că mi-au plăcut bărbații, cu excepția bârgăoanilor ( probabil datorită neînțelegerilor și divergențelor pe care le-a avut cu fostul cumnat n.n.)  și a foștilor securiști !”. I-am zis: “Bine, bine doamnă profesoară ar fi ieșit o prietenie…nemaipomenită !" câtă vreme  eu sunt și bârgăoan, iar începând cu evenimentele cunoscute sub denumirea “Primăvara de la Praga”, ce au dus la intervenția forțelor armate ale statelor membre ale Tratatului de la Varșovia cu excepția României și Albaniei pentru a stopa reformele inițiate de Alexander Dubcek și ceilalți lideri reformiști și până la finele primului an din mandatul prezidențial al profesorului universitar Emil Constantinescu  am activat fără să regret sau să-mi reproșez, într-o structură din cadrul sistemul imunitar de ocrotire și apărare a statului român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, ce a avut ca sarcină și asigurarea climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituție.

Din politețe am exonerat-o de o întrebare incomodă: (știind că a beneficiat de serviciile vrednicului avocat bârgăuan Vasile Rusu în reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor – n.n.) ați zis că vă sunt antipatici bârgăuanii, de ce ați apelat și apelați la serviciile lor? A continuat discuția, neezitând să facă referiri chiar  la unele detalii cu caracter personal. În acest context, a amintit de relațiile de prietenie pe care le-a avut după cel de al doilea război mondial cu comandantul politic sovietic al Bistriţei, instalat la 1 mai 1945, de care spunea că s-a îndrăgostit. După 10 ani, în 1955, cu ocazia unei excursii efectuate la Moscova l-a căutat și reîntâlnit. Acesta ar fi fost surprins și impresionat de vizită şi i-ar fi  spus că:” numai o româncă putea face aşa ceva, să-l găsească într-un oraş cu o populație de câteva milioane de oameni !”. (Populația Moscovei, conform rezultatelor recensământului din 2010, era de 11.5147.330 – n.n.). Nu numai fostul comisar sovietic a fost surprins de vizită, dar și noi. Faptul că la instalarea aestuia, la vârsta inocenței de 17-18 ani, a avut reacția respectivă e explicabilă. A fost atrasă probabil de uniforma impecabilă și de chipul lui iradiind de bucurie și fericire, în contrast cu cele marcate de teamă și îngrijorate a celor din jur, dar mi s-a părut surprinzător că după un deceniu, un cadru universitar cu pretenții n-a înțeles ce a reprezentat ocupația sovietică pentru români.

Asistase la subordonarea întregii vieți economice, politice și sociale din România “Marelui prieten eliberator de la Răsărit”; la eforturile neamului românesc pentru plata despăgubirilor uriașe de război stabilite prin Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 și pentru întreținerea trupelor de ocupație sovietice în țară;  avusese loc procesul fostului comandant al oștirii române, care a fost arestat, anchetat, condamnat la pedeapsa cu moartea și executat împreună cu unii dintre colaboratorii săi;  știa ce au avut de pătimit conducătorii și membrii partidelor naționale inclusiv părintele Vasile Tătar, tatăl său, ce a însemnat pentru societatea românească procesul de colectivizare efectuat după model sovietic. Mi-am amintit că într-o situație nu departe de cea prezentată, reacția mea a fost cu totul alta. În perioada școlii militare de ofițeri, probabil pentru a ne discipliniza aveam ordin ca în învoiri, permisii, vacanțe să purtăm uniforma militară. Măsura nu ne încânta întrucât trebuia să fim pregătiți tot timpul să ducem mâna la caschetă, să salutăm pentru că altfel ne puteam trezi cu o pedeapsă, mai ales că după insemnele de armă și tresele de pe epoleți puteam fi ușor a fi identificabili. În același timp, deveneam ținte ușor de reperat pentru cei cu alte intenții. Într-un week-end am prmit vizita lui Gicu, fratele mai mare, pe care după decesul intempestiv al părinților îl consideram a fi “frate și părinte la puterea a doua” întrucât se ocupa nu numai de creșterea și educarea celor trei copii ai lui, dar și de cea a fraților săi mai mici. După vizită l-am condus la gară. Imediat ce am intrat pe peron am fost solicitat de o domnișoară frumoasă, care   mi-a spus că pleacă la  Moscova, ce vorbea românește, să o ajut la bagaj, în fapt o mică gentuță pe care și-o putea transporta singură. Mi s-a părut curios pretextul invocat  și faptul că într-un loc aglomerat nu încredințezi unui necunoscut bagajul  și mai ales că tare disponibilă s-a angajat într-o discuție ca între prieteni apropiați în cadrul căreia mi-a propus ca în eventualitatea în care voi ajunge la Moscova să trec pe la ea. În apropierea peronului mi-a zis că o să-mi facă cunoștință cu ambasadorul sovietic, care o aștepta. Am înțeles că juca rolul ispitei și avusese sarcina de a mă prezenta respectivului interest cu siguranță să aibă o relație cu un viitor ofițer. Mi-am zis: Nu !, iar după actele și gesturile de binețe am făcut stânga împrejur și mi-am văzut de treabă.

Din experiența de viață a Dr. dr. Livia-Ana Tătar am înțeles că timpul și tinerețea constituie elemente de neprețuit, ce nu trebuie irosite întrucât nu se pot păstra și nici recupera. De asemenea, trecerea ireversibilă a timpului nu aduce automat de la sine și în toate cazurile mai multă maturitate și înțelepciune, uneori mai lasă loc și pentru mici prostioare chiar pentru mama lor: câte o prostie în toată regula. În același timp vanitatea ce te împiedecă să nu ți cont de opiniile, sugestiile, criticile celor din jur nu-i de folos nimănui.