Prof. Vasile Găurean: Arta de a păcăli și pe diavol

Vitoria Lipan din „Baltagul” lui Sadoveanu, socotea că bărbații au mai multă putere, „dar sunt mai proști” femeia fiind mai pricepută, „mai hicleană”. Până și Sfântul Ioan Gură de Aur, zicea , în urma unei posibile deziluzionări, că „în veacul ce are să vie, nu va mai fi femeia care să ne ispitească la rău”.

 

Fără a avea dotarea fizică a bărbatului, cealaltă jumătate a vieții noastre pare să aibă o aplecare spre șiretenii, spre viclenie și secrete, care-i conferă o aură de aceea care păcălește și pe dracul. Și noi, românii, ca popor cu dușmani puternici și numeroși, am fost nevoiți să ne strecurăm printre primejdii de moarte pentru a supraviețui. De aici, o tentă de șmechereală, de „lasă-mă să te las”, că nu piere încă lumea. Dacă am fi avut orgolii și apucături războinice, am fi pierit de mult.

Tema șireteniei femeii este abuundent ilustrată umoristic și în scrierile occidentale, unul din autori fiind N. Machiavelli cu al său „Belfegor...” -preluat de I.L.Caragiale într-o spumoasă și scânteietoare nuvelă, „Kir Ianulea”, apărută în 1910, cu doi ani înainte de a părăsi această lume. Avem o adevărată capodoperă ca stil, ilustrare a defectelor părții feminine, puse sub zodia unui umor irezistibil. Cu răutatea, ifosele și tirania personajului, cititorului ajunge să-i fie milă și de dracul metamorfozat în om însurat.

 

Suntem introduși într-o zonă a fantasticului miraculos, unde timpul este o noțiune confuză

„Zice că odată, acu vreo sută și nu știu câți ani,

Dardarot, împăratul iadului,” și-a cheamă ciracii la o ședință urgentă pentru a aflao o pricină ce nu suferă amânare.

„ -Unul să nu fie lipsă, că le scurtez coada și le lungesc urechile!” Le ține apoi un discurs de pomină, după ce a tușit de i s-a zgâlțâit „jețul”(pieptul):

„ -Afurisiților, trebuie să fi luat seamă ca și mine, că toți oamenii sosiți de pe la dânșii aici la noi, nu se plâng decât numa și numa de soțiile lor, toată vina pentru pierzare o aruncă numa și numa în spinarea nevestelor. Pe care-i întrebi cum de a ajuns aici, „femeia” și iar „femeia”. Măi, am zis: adevărat să fie asta? Pe spusele oamenilor temei nu putem pune, că știm ce iubitori de adevăr sunt.” (Uite cine ne acuză!n.n.) Fiindcă politica împărăției noastre este să știm tot, era să pun la caznă fioroase pe toate femeile, dar pe urmă m-am gândit că tot nu ajngem la mare ispravă, le cunoaștem și pe dumnealor ce îndărătnice și încăpățânate sunt. Așadar și prin urmare am hotărt să-l trmit pe Aghiuță...unde-i Aghiuță?”

 

După ce-l dibuie pe acesta, care se ascunsese în ultimele rânduri, îl ia de urechi și-i dă poruncă strașnică:

„-Ascultă-mă, Aghiuță puiule! Dumneata, numaidecât să iei din comoara împărătească suta de mii de galbeni aduși de zgârcitul pe care-l îngropară pârliții de mahalagii și...să te duci pe pământ în ce loc ți s-o părea potrivit” pentru a se metamorfoza în ființă omenească chipeșă și bogată.

„ -Să te căsătorești și să trăiești cu nevasta zece ani. Pe urmă, să te faci că mori, îți lași acolo trupul, te-ntorci și să-mi dai socoteală una câte una toate prin câte ai fost trecut, ca om însurat.”

 

Știa Aghiuță de ce sta el ascuns în ultimele rânduri. L-a apucat frica, deoarece pățise destule când a fost în lume să slugărească la o babă, dar se vede că de ce ți-e scris, de aia nu scapi.-

„ -Și să știi -continuă Dardarot- că în toată vremea de zece ani pe pământ, ai să fii supus la toate necazurile, slăbiciunile și ticăloșiile pământenilor, la neștiință, la sărăcie, robie, prostie și la mânie chiar, rămânând să te descurci cum ăi putea și cum te-o tăia capul. Înțelesu-m-ai?

-Înțeles, întunecimea-Ta!”

 

Pe cale, Aghiuță s-a prefăcut în om în puterea vârstei, frumos de tot și arătos și tot socotind unde să se ducă, a ales Bucureștiul, cel de sfârșit a domnilor fanariote. A mai fost pe acolo, sunt petrecri, „banul are căutare și dacă-l învârtești bine”, bine-ți merge.

 

Trage la Hanul lui Manuc și pune un samsar să-i caute casă mare, boierească, cu acareturi, slugi multe, calești, șoproane și fântână-n curte. Astfel , curând se stabilește în mahalaua Negustorilor, casa fiind „deriticată, așezare cuviincioasă de negustor chiabur”-zice Caragiale.

 

„Cunoscând păcatul oamenilor și mai ales al femeilor, cât de iscoditoare sunt”, cheamă îndată pe „sulemenita cotoroanță” coana Marghioala, stăpâna slugilor și-i îndrugă o poveste a vieții sale. Decât să i-o facă alții, mai bine să și-o facă singur.

 

Cică ar fi rămas el orfan de părinți, plecând cu o corabie la Ierusalim, în hagialâc, Aceștia s-au îmbolnăvit mâncând ridichi cu fasole, în loc să mănânce fasole cu ridichi, cum explica un călugăr apusean, și el pe corabie, priceput foarte la medicină. A doua zi fură aruncați în mare, iar copilul fu luat de suflet de căpitanul milos. Răbdă multe, iar când fu mare, umblă peste mări și prin țări, „pătimind multe de la fiare și mai multe de la oamenii.” Făcu și negustorie, dar corabia cu cositor și chihlimbar o pierdu, întrând la Țarigrad, nenorocire mare, iar în urmă, ajunse totuși, om cu stare, precum îl vede..

A învățat, e cu purtări alese, știe limbi străine, „încai despre a românească, pot zice, fără să mă laud, că o știu cu temei, măcar că de viță sunt arvanit (albanez) și nu prea am învățat buche (carte) dar drept să-ți spun, la asta nu mă dau pe niciun român, fie cât de pricopsit cărturar.”

 

(Aici, Caragiale își face de fapt un self-portret, cotind-o că ar fi albanez la orijine, deși era grec. Eminescu îi zcea, mai ales la supărare și cu mefiență, „grecul”. Și lauda că n-ar fi făcut multă școală, deși cam făcuse și cât de priceput e la limba română...)

 

În urmă, porunci cu strășnicie Marghioalei, să nu cumva să se audă toată povestea , „că te cotonogesc, ba te trimit și la agie să-ți iei pedeapsa și de acolo”.

„-Vai de mine! a zis bătrîna, s-ar putea? N-am mâncat labe de pui! N-am obiceiul...Am slujit pe la case mari, boierești...”

 

Așa se face că până seara, deja toate slugile știau de la coana Marghioala de-a-fir-a--păr, „povestea vieții” lui kir Ianulea (kir= domn în grecește). În ziua următoare, o știa toată mahalaua, „iar într-o săptămână, o știa tot Bucureștiul, chiar mai bine decât el.. Avusese trei corăbii, nu una”, iar oamenii s-au deșteptat foarte și „nu mai mănâncă ridichi cu fasole, ci fasole cu ridichi.”

 

Galanton foarte, om de lume, cu dare de mână, Ianulea e prieten cu negustorii, face sindrofii de pomină, dar om de omenie, încât mulți care au fete de măritat se gândesc ce partidă grozavă ar putea face cu un așa om galanton, „pătruns de filotimie (milosn-n.) și hristoitie (credincios-n.n.).

 

Ianulea însă, a pus ochii „pe o tânără din vecini, Acrivița, fata cea mai mare a lui hagi Cănuță. Om împovărat cu trei fete și doi feciori, nu era nicio nădejde de zestre, dar ce, zestre-i trebuie lui Ianulea?” Fata, era vestit de frumoasă, „numai că se uita uneori, cruciș și nu totdeauna, dar tocmai asta-i plăcea lui cu deosebire”, doar că lumea, rea cum e, i-a zis „chioara hagiului”.

Cum fata-l plăcea și ea pe el, a cerut-o de la hagiul (om care a făcut o călătorie la Locurile Sfinte) și care, bucuros foarte, i-a dat-o.

 

„Kir Ianulea, supus slăbiciunilor omenești, bătut de patima fuduliei”, trăia pe picior mare și împărțea daruri în stânga și-n dreapta, așa că pe dată se făcu „o nuntă strălucită, cum nu se mai pomenise în mahalaua Negustorilor”, încât bărbații ziceau:„Trebuie să fie putred de bogat”, iar femeile: „Ce noroc pe chioara lui hagi Cănuță!”

 

După ce și-a adus Ianulea nevasta acasă, cu lăutari și alai, Acrvița s-a întors pe dos. Din blândă și supusă „ca o mielușea, luni dimineața s-a sculat ca o leoaică”. A adunat toate slugile, s-a uitat odată chiorâș de i-a băgat în sperieți pe toți, de față cu bărbatu-so și le-a urlat:

„ -Să știți că de-acum încolo eu sunt stăpână aici.! Și să știți că cu mine n-o să vă meargă cum v-a mers cu prostul de Ianulea! Să știți că eu am toane și cine m-o supăra cu atâtica, îl plesnesc și-l trimit la agie...Ați înțeles? Aide-acu! Ieșiți afară!”

 

Din ziua aceea,Acrivița deveni din zi în zi„tot mai aspră și mai țanțoșă și pe cât era ea de aspră și țanțoșă, Ianulea o iubea tot mai mult și de ce creștea dragostea dumnealui,, de-aia-i creștea și ifosul dumneaei.”

Degeaba aștepta Ianulea vorbă bună, că ea era tot posacă. Dacă încerca s-o îmbuneze, îl împingea cât colo: „-.Fugi d-aci, că mă plictisești!”

Alt bărbat ar fi pus picioru-n prag ori ar fi trimis-o la taică-so, dar el cădea în genunchi: „- „- „-Dragă Acrivița, iartă-mă!

-Uf, Ianuleo! Scoală-te! Nu mă plictisi!

-Nu mă scol până nu mă ierți.!

-Atuncea stai așa până poimâine, dacă poftești! și se scula ea și pleca înțepată, iar el o ruga cu lacrimi să nu-l părăsească...ofta, se ștergea la ochi și o iubea tot mai mult.”

A dus-o cât a dus-o tot așa Ianulea cu nevasta, până ce ea s-a hotărât să mai schimbe foaia. A început a se face „zuliară”, adică geloasă, iar de la o vreme chiar a început să și creadă ce-și zice.

 

La Kir Ianulea veneau boieri, cucoane, negustori... ”De ce ai condus-o pe aia și i-ai pupat mâna?” Sta cu urechea la ușă și a sfredelit o gaură cu un burghiu, să vadă mai bine și dă-i și ține-te cu acuze. Zadarnic se jura el că-l bănuiește pe nedrept eă e politețe, degeaba. Ea-l ocăra, zicând că „e nerușinată și mincinos”.

 

Puse slugile să-l urmărească, plătind bacșișuri, ba și pe un frățior de-al ei, să-i afle „berbantlâcurile”. N-au avut ce afla, desigur, căci Ianulea era om de onoare.

A început atunci a-i ocărâ pe slugi și pe frățior, că îi mănâncă banii degeaba, de față cu Ianulea, ba încă i-a „smintit în palme și i-a dat afară.” Vrând a teroriza pe soțul ei, a ajuns a se teroriza pe sine- cum observă cititorul.

 

A schimbat slugile, însă iar nemulțumiri și certuri , „numai că într-o ceartă unul zice una, altul alta, dar aici ea singură țipa, ocăra și blestema numai dumneaei, iar dumnealui, tăcea și înghițea.”

Văzând slugile „că în casă nu cântă cocoșul, se dădeau bine cu găina și-i turnau fel de fel de gogoși, ca s-o mulțumească ” , iar pe la spate furau de stingeau.

 

Acrivița începu să umble și la jocuride noroc, dându-se foarte pricepută, dar pierzând sume mari de bani. „Casa plină de mese cu jucători, zaiafete, vinuri, cafele, ciubuce, vutci...”

Tot cu blândețe, dumnealui încerca să-i spună că ar putea să fie „dați cu toba”, să falimenteze după așa cheltuieli. Oho! Apoi s-o vezi dezlănțuită pe Acrivița!:

„ -Dac-ai știut că- ești calic și-ți „mănânci de sub unghii”, nu trebuia să te căsătorească cu mine; de ce nu ți-ai luat una de prin mahalale? Ori una să-ți pună coarne, să nu le poți duce! Nu ți-e destul că sunt femeie cinstită, după ce-ți rabd toate ticăloșiile și murdăriile dumitale? Eu voi să trăiesc, d-aia m-am mărittat,,aminteri mă duceam la călugărie, iar, dacă nu-ți place, du-t” de te plimbă și să ne vedem când mi-oi vedea ceafa...fără oglinzi!”

 

Începu curând, de față cu lume, să-și bârfească o bună prietenă de familie, iar când Ianulea îi atrase atenția că nu e bine, ea se dezlănțui:

„-Apoi, vezi-bine, că dumneata o aperi și vă scoateți ochii unul altuia.”Și dăi că ai și tu ceva cu ea, Plină de mânie, s-a ridicat și s-a năpustit asupra lui, să-i ardă o palmă, dar dumnealui s-a ferit și atunci, ea a luat un castron cu ciorbă și i l-a aruncat în față, Ianulea a sărit la ea cu pumnii încleștați, s-o pună la punct, dar au sărit musafirii să nu se bată. Ea a început să strge:

„-Săriți! Săriți, oameni buni, că mă omoară păgânul! Mă bați, ai? Du-te la țiitoarele tale din mahalale, pe care le îndopi cu pumni de lire și-n casă te calicești până la lescaie!”

Cu greu tare i-au împăcat musafirii, zicând cum că și măruntaiele din om încă se mai ceartă; o mână are cinci degete și nu-s la fel și multe din astea...

 

Lui Kir Ianulea repede i-a treuct supărarea și iar „dragă-n sus, dragă-n jos, puiule și suflete!” și orice poruncea dumneaei, dumnealui îndată-i răspundea: „Da, lumina mea, mângâierea lumii!”.

În vremea asta, Acrivița se gândea că mulți purici n-o să facă ea cu tăntălăul ei de bărbat, azi-mâine le vor bate toba (falimentului,) așa că se gândi la viitorul ei.

Puse ceva bănișori de-o parte, apoi îl luă pe Ianulea la pupături și îmbrățișări de să te miri, ca să le facă un pic de zestre surorilor, iar o parte să-i dea frățiorului să se apuce și el de negustorie, Și iar strânge-l și pupă-l...” Ce feridire în casa lor acum! Și chefuri și voie bună. Toată voia i-i făcea Ianulea soției sale iubitoare. „I-ar fi adus acasă și turnul Colțea, de i-ar fi cerut.” Așa începu Ianulea să ia bani și bani cu împrumut de la creditori, până într-o zi, când creditorii, văzând ce sume mari datorează, s-au hotărât să meargă la el să-i ceară socotelile cu banii, să nu rămâie mofluji..

 

Aflând de la un binevoitor de planul lor, Ianulea ia un cal din cei mai buni și o ia la sănătoasa de cu zori, până nu pun mâna pe el. să-l ducă la temniță. Sărac, de necinste, ce va face el după temniță? Să cerșească din poartă-n poartă... Tot într-o goană, obosit peste poate,, ajunge sub un deaL. Zis „al Cuțitului”. Calul se împiedică și când Ianulea se scoală, vede o ceată de arnăuți și călare și pe jos, „că vin cam drept spre el”.

O ia la goană până la o casă țărănească și vede un om, Negoiță, de care se roagă și se roagă pentru numele lui Dumnezeu, să-l scape de niște dușmani, nu boieri, negustori, că-l va face om bogat.

Omul îl ascunde sub o claie de păpușoi, iar când sosesc aceia, îl întreabă de n-au văzut un fugar. Nu și nu. „Puteți să mă și omorâți, dar n-am văzut și n-am văzut”, așa că aceia pleacă în goană. După ce s-au dus hăt-departe, l-a scos Negoiță la soare pe Ianulea și i-a zis:

„-Acuma vezi, te-am scăpat, omule. Să văd acuma cum te ții dumneata de cuvânt.”

 

Se apucă Kir ianulea și-ii povestește tot, cum l-a trimis împăratul iadului în lume, cum s-a însurat, ce-a pățit cu nevasta și Negoiță a ascultat cu mare atenție și cu plăcere toate. Apoi i-a zis Kir Ianulea:

„--Ascultă bine cum te pot eu procopsi pe dumneata. De câte ori vei auzi că a intrat dracul într-o femeie, nevastă sau fată,, fie din orice loc și neam, să știi că eu sunt ăla. Să vii acolo, că eu nu ies până nu-i veni dumneata. Iar dacă-i da de leac, firește că nu ți-a fi degeaba.”

S-a-nvoit Negoiță, iar Kir Ianulea plecă de acolo.

 

După vreo lună, coborând Negoiță cu niște cireșe la târg, auzi că fata unuia zis Zamfirache, Ulierul (fabricant de ulei-n.n.) din Colentina, logodită cu băiatul lui ilie Bogasierul, a intrat necuratul în ea și nu poate scăpa de el nicidecum. Vorbește-n toate limbile, deși nu le-a învățat, spune lucruri de se crucește lumea...

A dat cireșele altora să le vândă și s-a dus la Zamfirache și la fata lui. S-a amestecat în mulțime și apoi s-a apropiat și le-a zis că el o scapă pe fată plătind ei o sută de lire.

S-a apropiat de fată, „s-a prefăcut că-i descântă ceva la ureche și a zis: „Am venit, Kir Ianuleo, după vorba noastră.”

Duhul l-a xertat strașnic pe Negoiță:

„Nu te-am crezut așa nătărău, să ceri numai o sută de galbeni!”și i-a zis că acum va merge la soția caimacamului țării, la Craiova, un om foarte bogat și darnic și care „tare-și iubește nevasta”. Să ceară mult, că astfel se încheie înțelegerea lor. „Să vii săptămâna viitoare și nu mă face să te aștept mult, că am și alte trebușoare pe cap. După aceea, nu mai ai nicio putere asupra mea, înțeles-ai?”

 

Duhul cel rău plecă de la tânără, care se făcu bine pe dată, spre bucuria și uimirea tuturor, care se închinau și se minunau.

Zis și făcut, Negoiță luă suta de galbeni și se duse acasă la via lui șspre a se pregăti de drum lung.

 

După o săptămână, ajunge la Craiova, cu multă osteneală, trage la un han, ia „un ciocan de rachiu și ceva mezelic” să prindă putere și se miră că trag clopotele în tot orașul și se fac slujbe. Crezu că vine vreo sărbătoare, dar află de la un arnăut că tulburarea e din pricina tinerei soții a caimacamului care e cuprinsă de un duh rău și nu-i află nimeni leac: „nici babele, nici toți doftorii de la Sibiu”, nici preoții. „Sare, țopăie” de n-o poate opri nimeni. Nu vrea apă, nici să mănânceși o mai leagă cu cearșafuri ude să se mai liniștească, iar soțul jelește nevoie-mare.

Arnăutul, cu care venise Negoiță aici, îl anunță pe caimacam de venirea lui Negoiță și -l laudă că e priceput foarte, iar caimacamul îl primește cu nădejde.

Îndată ce s-a arătat Negoiță înaintea tinerei, soții, aceasta s-a înveselit sănătoasă, i-a zis pe nume și i-a poruncit să vină mai aproape. Duhul i-a șoptit:

„-Gata! De acum să nu te mai ții după mine, că ai s-o pățești rău. Am terminat înțelegerea.”(n.n.)

Câte daruri a primit Negoiță! Ce cinstire și mulțămită, nici nu vă pot spune.! L-a boierit și i-a dat pentru vecie o moșie pe Jiu!

De acum trai bun pe Negoiță și liniște cum n-a avut el niciodată!

 

Nenorocirea vine însă tocmai atunci când zici că totul e bine. Într-o dimineață, pe când își bea cafeaua și trăgea din ciubuc, un nor de praf se ivi în zare. Erau slujitorii caimacamului, care i-au adus poruncă să vină grabnic la Craiova.

Stăpânul l-a primit, l-a îmbrățișat ca pe un frate și i-a zis:

„-Preaiubite frate Negoiță, dacă ții la mine, să te duci la București, caleașca e gata, căci fata Măriei Sale, Vodă, Domnița e apuctă cum a fost și nevastă-mea, poate și mai rău. Aleargă, fă bine și o scapă.”

S-a speriat Negoiță:„M-am fript”, dar a tăcut, ce să zică?

Adoua zi, spre toacă, sosi la București . Vodă și doamna sa îl așteptau pe scărle palatului frângându-și mâinile: „Dumnezeu te-a adus, boierule, poftiți!”

Înăuntru, văzură domnița șezând pe un covor, dar îndată începu să țipe ca turbată:

„-Afară cu Negoiță! Afară! Să vie babaca (tătuca)!

-Aicea sunt -zise Vodă. Tatăl dumitale...

--Nu, tu ești urât; du-te cu Negoiță! Să vină căpitanul Manoli Ghaiduri, că el e babacul meu adevărat.”

„La așa vorbe nebunești”, doamna lui Vodă leșină, lumea se cruci de mirare, iar soțul se lovea cu mâinile de cap.

Tămbălău mare. Nu voia să iasă duhul. S-a propiat Negoiță, i-a luat mâna, dar fata(duhul) i-a trăsnit o palmă năprasnică...

Negoiță se rugă de Vodă că are el o prietenă aici, în mahalaua Negustorilor, văduvă și căreia bărbatul i-a risipit averea și apoi a fugit, Acrivița Ianuloaia, fata lui Hagi Cănuță și e foarte pricepută și ea.

La vorbele astea , Domnița n-a mai urlat, s-a liniștit pe dată, de ai zice că niciodată n-a fost bolnavă. S-a îmbrăcat frumos și a ieșit cu mamă-sa la plimbare.Palatul întreg s-a cutremurat de atâta bucurie...

„Și ce să mai lungim acum povestea -zice autorul- că o poveste, oricât de frumoasă, dacă e prea lungă, nu face...”

O găsiră pe Acrivița și Negoiță se miră de cât de frumoasă și săracă era. Casele ei fuseseră vândute de datornici. După ce îi dădu o sută de galbeni, o învăță și pe ea cum să scoată duhul cel rău ca să aibă din ce trăi bine.

(Acrivița scoate duhul rău din una din nepoatele Mitropolitului de București și e răsplătită foarte cu de toate.)

 

x

În aceeași noapte, Aghiuță se întoarce în iad și-i dă seamă întunecimii Sale împăratul lor și tuturor ciracilor adunați la zaiafet, ba „încă și mai cu șart decât vi le-am spus eu dumneavoastră”

Îl ascultă cu toții cu mirare mare și la urmă este lăudat de Dardarot și-l întreabă cum să-l răsplătească.

„-Întunecimea ta, două hatâruri am să-ți cer. Întâi, pe Acrivița și pe Negoiță să nu-i mai văd vreodată pe aici; ducă-se la Rai la Sfântul Petru să se-mpace și...să mă lăsați să mă odihnescși eu acasă, că m-am deșelat de atâtea necazuri.

-Bine, ai dreptul dă dormi trei sute de ani, fără să te supere nineni cu nimic.”

 

„și așa au mers cocoana Acrivița și Negoiță, la ceasul său, în Rai, iar Aghiuță s-a pus să-i tragă la soamne... ș-o fi dormind și acum, de nu s-o fi sculat să se apuce de cine știe ce drăcii...”

 

Prof. Vasile Găurean