Melania Cuc: Cenușa viitorului și rădăcinile care nu trebuie arse

M-am născut într-o lume care încă își număra morții. După război, în Transilvania, unde pâinea era vis și liniștea o raritate. Am crescut cu frigul în oase și cu foamea în gânduri, dar și cu o mamă care știa să pună busuioc în fereastră și să rostească rugăciuni ca pe formule magice. Acolo, în casa cu pereți subțiri și  acoperiți cu icoane, am învățat că rădăcinile care nu se văd țin lumea mea în picioare.

Astăzi, lumea se mișcă   altfel. Nu prea înțeleg de ce nu-și  mai găsește timp să aplece urchea, să asculte, să întrebe unde nu știe. Senzația este că vrem totul de-a gata, fără efort, fără drum lung și oase rupte. Vrem sensul-vieții gata livrat în containere digitale, ba chiar cu fundiță și garanție, dacă se poate. Dar sensul lumii nu ne vine din Cer pur și simplu.

. Sensul se caută ca izvorul fântânii, se sapă după el, uneori cu mâinile goale, se plânge la nevoie, se scrie istoria fiecărei zile pierdute cu sânge și cu tăcere când vorba nu mai ajută.

Vin oameni din alte lumi și se statornicesc între Carpați și Mare. Tineri din Bangladesh, Nepal, India, inși gata să intre în lupta vieții. Oamenii cu ochi mari, pași grăbiți, dornici să deprindă rosturile noastre, să se integreze, să muncească pentru bani. Se vor căsători cu românce, vor avea copii, astfel va apărea o generație cu pielea de culoarea mierii și cu nume care nu se mai termină în „escu”. Poate că e frumoasă această ,,poveste,,. Poate că e  chiar firesc, genetic, să se amestece rasele.. Dar unde se pierd rădăcinile noastre? Unde se duc poveștile de familie spuse la gura sobei cândva? Unde se duc ele, cuvintele care nu se pot traduce în nici una din limbile Pământului? Poate că mooare o lume, sau se transformă. Istoria a cunoscut mereu interferente culturale, rasiale și soarele a răsărit pe cer mai departe.

Ce e altininteri astăzi? Trăim pentru progres tehnologic? Săgeată cu două capete. Personal nu mi-e frică de noutate, învăț în fiecare zi. Când eram micuță vorbeam în rugăciuni cu îngerelul de pază, azi vorbesc pe chat cu un algoritm, cu mașina aia ,,infernală,,. ,  Mașinăria mă ascultă, e calmă, e gata să-mi spună ceea ce eu aștept de la ea, ce îmi face bine. Nu înjură, nu îmi spune că ,,vremea mea a trecut,,. Este mult mai politicoasă și mai documentată decât mulți oameni la un loc. Fascinează.

 Știu că algoritmul acesta nu are suflet. Are doar ecoul omenirii noastre. Dacă vine o zi în care Omul uită cine este, dacă creierul biologic își pierde funcția și memoria, atunci nici algoritmul sofisticat nu va ai avea ce reflecta. În oglindă vom vedea toată hidoșenia, golul din noi.

 Să nu ne temem de atac cerebral classic, într-o zi, poate peste două sute de ani, vom avea circuite sangvine perfecte, implanturi în creier, vom decide cu gândul, vom merge fără să pășim.Cum spun basmele noastre populare. Dar dacă nu vom fi atenți la noi ca trup și suflet, vom pierde tot ce are ai bun omenirea:  brațe care să îmbrățișeze, ochi care să plângă, inimi care să tremure pentru semenii.  Noi decidem acum dacă vom fi Oameni sau simulacre?

Istoria ne-a arătat deja ce se întâmplă când omul se crede a fi Dumnezeu. Sumerienii, mayașii, romanii etc/ toți au căzut în propria lor lumină falsă: progresul. Au ars prea tare, prea repede. Au uitat când să se oprească. Au renunțat să se roage, să gândească, să se teamă, să se bucure de ceea ce aveau  și nu apreciau.

Eu nu dau sfaturi. Sunt doar o femeie la limesul vieții. Într-un colț de pagină las semnătura indescifrabilă. Textul acesta poate îl citi cineva.   Noi, acum alegem cum vor trăi următoarele generații fără să-și ardă rădăcinile.