Melania Cuc: Omenirea, mereu între sabie și rugăciune

Istoria lumii este o rană: când începe să se închidă, e din nou deschisă. Așa a fost dintotdeauna. O rană pe care fiecare generație a provocat-o, apoi a pansat-o, dar nu a vindecat-o definitiv. Din antichitate, cât ne ajută memoria colectivă, știm că s-au iscălit tratate, au avut loc armistiții, perioade de pace și iarăși… năvăliri ale războinicilor, lupte duse până la fratricid. Ca scriitor, m-a interesat mereu Istoria, să aflu un pic mai mult despre de unde venim și care e drumul pe care ne rostogolim mai departe. Din păcate, am ajuns la concluzia că omul a atacat și a fost atacat dintotdeauna. Oricum am porni, de la Creație sau creaționism, conflictele interumane au pus steag negru în filele istoriei noastre.

De la clanurile primare, de la triburile care își ofereau fiii cei mai buni jertfă zeilor, până la imperiile ce-și scrijeleau semnul credinței lor și gloria-armată pe ziduri delt sau de  marmură, omul a fost mereu între sabie, frică și rugăciune.

Și în particular, toți vrem să stăpânim, dar să nu fim stăpâniți, și nu mă refer aici de la organizații statale, ci la omeni.  La scară planetară e și mai complicat.

Dumitru Prunariu, singurul cosmonaut român care a zburat în spațiu, spunea că: ,, Odată ajuns în spațiu, universul tău apropiat nu mai este reprezentat de casă, stradă sau vecini, ci de însăși planeta natală.,, El a descris Pământul ca având nu doar o dimensiune fizică impresionantă, ci și una morală profundă:
„Pământul, pe lângă dimensiunea fizică pe care o poți aprecia direct, la adevărata ei valoare și măreție, are și o puternică dimensiune morală. Dintr-un zbor cosmic te întorci mult mai stăpân pe tine, mai matur, mai apropiat de oameni și de natură, cu o viziune mult mai globală a fenomenelorși activităților terestre.”

Experiența spațială l-a făcut să vadă lumea cu alți ochi. Într-un interviu, el a mai spus:
„Înainte să zbor în spațiu, aveam o înțelegere mult mai limitată despre lume.”

În ignoranța mea, de individ care nu a avut șansa să privească Pământul din spațiul cosmic, credeam că, văzută dintre stele, Terra pare a fi aidoma unei mașinării infernale. Foc și pulbere. Zone contaminate de om, continente care încet-încet se destramă, după cum susțin mai toate statisticile zilei. Domnul Dumitru Prunariu, eșantion al generației mele, îmi dă curaj, mă determină să scriu că… Pământul, ca și pădurea, privit de la mare distanță, este un peisaj binecuvântat. Da, este și un „angrenaj” în care, fiecare suflet  este detațiu, piesă rară, de neînlocuit.

Îmi plac poveștile de demult, cu triburi și totemuri, cu dansul păcii dintre beligeranți. Cum și de ce se luptau ei? Nu aveau hărți, doar instinct de animal aveau. Nu aveau ambasade, ci ritualuri magice. Se luptau pentru apă, pentru teren de vânătoare, pentru a-i mulțumi pe conducători și pe zei. Dacă nu mureau vitejește, în înfruntare, poate că se împăcau între ei. Existau coduri ancestrale: sunete de luptă și de renunțare. Reconcilierea era ritual sfânt, nu era o simplă strategie.

Cu mileniile am învățat tehnici sofisticate de îngenunchere a altor oameni. S-au ridicat imperii și au crescut vanitățile. Istoria s-a scris de cei mai puternici, de aceea nu știm exact cum au stat lucrurile. Roma, Bizanțul, Persia, Otomanii — fiecare imperiu a fost, zicem noi, un triumf al tehnicii de luptă, al civilizației. Indiferent câți morți rămâneau pe câmpurile de bătaie, în spatele zidurilor de cetate existau scribi care scriau tratate de împăcare, filosofi care pledau pentru pace, femeile ce nășteau următoarele generații de combatanți. Secolul XX este etapa în care lumea a învățat diplomația cu adevărat. Dar, ce folos?

Cele două războaie mondiale au fost ca două potopuri distrugătoare de arii geografice întinse. Națiunile legau și deslegau alianțe. Ajunsă la capătul puterilor, omenirea a început să caute un punct de sprijin, un CEVA de care să se prindă în caz de atac al „dușmanului”. Niciodată nu am fost pe o falie sigură. În timpul potopului biblic a apărut Noe — salvatorul speciilor. Acum, ca fii ai bătrânei și încercatei Europe, avem: ONU, NATO, Uniunea Europeană — un fel de ambarcațiuni pe o mare învolburată.

Războiul Rece a fost o lecție de echilibru? Nu știu, dar am crescut și m-am format în acea perioadă și încă simt răceala Cortinei de Fier. Apoi, aflate în fața dezastrului final, puternicii lumii s-au privit în ochi și au văzut același demon al Fricii. Atunci au ales să renunțe la „jucăriile” periculoase.

Între timp, lumea ca lumea, a mers înainte, zi după zi, decenii, cu câte un conflict regional, cu focuri de armă, cu avioane vizibile și invizibile, drone… soldați și civili  care și uitaseră  de ce, petru cine, intraseră în încăierare..

Omenirea a rezistat testelor de tot felul. Mă întreb dacă suntem noi, oemnii un „mecanism infernal” sau suntem miracolul lui Dumnezeu?

Poate că omenirea, ca unitate umană, nu își dorește pacea ca pe un armistițiu, ci ca pe o salvare. Răspunsul îl putem găsi în cărțile de istorie, dar și în noi înșine ; anonimi sau șefi ai puterilor actuale, trebuie să se știe că într-un război, oamenii sunt doar niște umbre care se luptă cu alte umbre.