Frumusețea și tâlcul povestirilor lui Leon-Iosif Grapini

     În debutul prezentării cărții lui Leon-Iosif Grapini, „Locul desfătărilor”, povestiri cu tâlc, apărută la Editura „Școala ardeleană”, în anul 2021, se cuvine și impune o trimitere inerentă la discuțiile și comentariile din revistele literare, unde se „învârt” aceiași semnatari, de la sud la est și de la vest la nord, ce vizează aceleași îngrijorări, despre discrepanța dintre valori și nonvalori, cu încurajarea nedreaptă pe alocuri a celor din urmă, despre absența spiritului critic și, mai rar, despre faptul că unele cărți/ opere trec neobservate, atât de critica literară, cât și de cititori în general, avizați sau neavizați, ce alcătuiesc un procent mic din numărul locuitorilor planetei. Cartea lui Leon-Iosif Grapini, mai exact, lectura ei, până la capăt, cu interes, dar mai ales cu o plăcere a lecturii, care îl acaparează pe cititor, îl învăluie cu instrumentele unei proze de calitate, ilustrează cel din urmă aspect enunțat mai sus, și anume faptul că apar, trec pe lângă noi cărți insuficient promovate, aduse în actualitate, luate ca etalon, ca să nu folosim chiar sintagma intrate în canon. Canonul literar, ca aspect delimitat geografic sau de importanță națională.

    Trecem peste această sensibilitate a cărții, de a nu fi pe deplin receptată, și dăm de un farmec al povestirilor, pe care de mult nu l-am mai întâlnit.

     Intitulate povestiri cu tâlc, textele incluse în cartea prezentată surprind prin dimensiunea lor enigmatică, paradoxală, desprinsă dintr-o lume trăită, privită, admirată și interpretată cu propriile măsuri literare, de creație. Povestirile, cu accent pe rolul naratorului și pe atmosfera ce le învăluie în mod surprinzător, conferind savoare, suspans, écart-uri și alte „desfătări”, duc cu gândul la acel „realism magic”, cu trimitere, în special, la scriitorii sud-americani.

     „Locul desfătărilor”, titlu enigmatic, comprehensiv, se explică la finalul cărții, în ultima povestire, cititorul fiind lăsat să aștepte, să se bucure de toate celelalte texte, până ce să afle, în sfârșit, lucru ce putea, de altfel, să fie și presupus, că este vorba de spațiul bibliotecii, un loc îndrăgit, așa ca la Borges, unde chiar o carte „vorbește”, este personaj și se destăinuie, în acel moment, cade voalul misterului și apare, în tot farmecul, chipul adevărat al textului. Destăinuirea cărții, la persoana întâi, preia rolul povestitorului, făcând din el, la rându-i, personaj, proprietar al întregilor desfătări: „Știu că ar fi trebuit din capul locului să mă prezint, să aflați cine sunt, unde și ce este acest loc al desfătărilor, cine sunt suratele mele și, îndeosebi, cine este el... (... ). Locul desfătărilor, al marilor iubiri, al nostalgiilor, al amintirilor dulci-răscolitoare, al încântărilor și abandonărilor, al bucuriilor și întristărilor, al cuvintelor nerostite, dar trăite cu intensitate nu este altceva decât o bibliotecă, bineînțeles, biblioteca lui...” În felul acesta, se creează, fizic și spiritual, o relație de afecțiune, chiar, între bibliotecă și scriitor, una mărturisită prin vocea acestei cărți, doar un exemplu dintre multe altele.

      Proza lui Leon-Iosif Grapini curge lent, enigmatic, vrăjește, ademenește și, în final, răsplătește cu o surpriză, cu un răspuns neașteptat, făcând să devieze sensul dintâi, într-un alt loc, păstrat în mintea naratorului, ca recompensă a lecturii până la capăt, ca „tâlc”, în accepțiune veche și nouă. De exemplu, în „Perspectivă”, după o descriere a spațiului, a încăperii, a vecinilor, cu tabieturile lor, povestirea îi este atribuită unui „bun de gură”, care este chiar „un papagal”, spre distracția și surprinderea celui ce se aștepta la oricine, doar la o pasăre, în ipostaza, trucată, de povestitor, nu. Dar acesta este un atu al naratorului, un as în mâneca scriitorului, prin care se asigură de originalitate, de captarea unei atenții îndelungi, chiar pe suprafața întregului text, până la deznodământul ce cade dintr-odată, lăsând loc unor suave meditații, de completare, de continuare, de valorificare a prozei, într-un mod deosebit și relaxant. În „Despre singurătate”, același model al compoziției este susținut de finalul în care se dezvăluie personajul povestitor, ca fiind o „biată sperietoare”, „aflată la o răscruce de drumuri și uitată în această răspântie”. „Căutarea” este în măsură să descrie drumurile și strădaniile unei femei pentru a-l găsi „pe cel iubit”, dispărut, nimeni altul decât un câine, care scoate în cele din urmă, tot neașteptat, „un lătrat scurt și bucuros”, în timp ce toată povestirea duce cu gândul la un bărbat, după care personajul feminin umblă „de hăbăucă prin toate locurile orașului, iar el o așteaptă acasă înfrigurat”. „La colț” este povestirea din perspectiva unui covor, personificat a fi supărat, bosumflat, vorbește și observă tot ce-i în jur, a fost drăgălaș, acum e schimbat, dar se consolează „cu ideea că asta este soarta covoarelor de așternut pe jos.” Papagalul, câinele, sperietoarea, covorul sunt naratori – aliați, ce alcătuiesc o adevărată comunitate a naratorilor, nemaiîntâlnită în acest fel, ce dovedește că poate funcționa, atât ca metodă, cât și ca soluție inovatoare în construcția de text.

     Totuși, instanța supremă a povestirilor este deținută de naratorul titular, un priceput al textului, un observator al lumii din care provine, alternativ, sat și oraș, cu obiceiuri, cu îndeletniciri și cu disponibilitate de a surprinde ineditul, un inedit desprins fie din tradiții, din obiceiuri, fie din imaginație, din fantezie. Luându-și rolul în serios, ca pe o scenă a reprezentărilor, povestitorul se îngrijește, cu minuțiozitate, de cele mai imprevizibile detalii, scoțându-le în față, punându-le în valoare, cu voce tare, rostite la momente potrivite, cheie, din narațiune. Adresabilitatea este directă, fără intermediar, ca și cum instanța narativă se raportează de fiecare dată, îndeaproape și fără să uite o clipă, la cel ce ascultă, citește, receptează. „Vorbindu-vă”, „la vremea la care ne găsim cu povestea”, „trebuie să ascultați povestea ca să pricepeți” sunt strategii folosite pentru a explica și transmite ce s-a întâmplat „în vremea aceea”, amintind de poveștile lui Mihail Sadoveanu, cu toată încărcătura lor antropologică, etnologică, etnografică, de introducere a obiceiurilor și datinilor în substanța textului, ca mărturii, ca documente, ca o imagine a unei societăți în schimbare, ce trebuie transmisă mai departe. Unele texte se comportă ca relatări, ca decupaje cinematografice, din care nu lipsește umorul, hazul, ce creează bună dispoziție. E cazul celui ce a pus să i se facă sicriul, să-l aibă aproape, e felul în care cel ce povestește găsește de cuviință să explice câte o situație, cum ar fi cu „strigările”, adică „vestirile” din biserică, înainte de nuntă, „să nu rămânem cu impresia că aici toată lumea strigă”, e capitolul cu „vorbe de la Șanț”, Șanț fiind localitatea natală, ce-și află etimologia în faptul că pe acolo a trecut granița Imperiului și s-a săpat un șanț de-a lungul a două văi.

      Parcursul literar al lui Leon-Iosif Grapini este unul ce se construiește cu răbdare, cu seriozitate, adunând poezie ( „Livada cu poeme”, 1997, „Aripi de întuneric”, 1999, „Gândurile trupuri”, 2000 ), proză ( „Cetatea cu nebuni”, 2000, „Capătul lumii”, 2004, „Memorialul Cetății”, 2010, „Capăt de linie”, 2012, „Viața de la capăt”, 2018, aceste trei din urmă alcătuind o trilogie ), primind premii pentru fiecare dintre ele și justificând aprecierea Irinei Petraș: „Discretul Leon-Iosif Grapini are stofă de prozator adevărat.”