Ce frumos e în Rai!

Ce frumos e în Rai,

de Sfintele Paști,

cînd dai un ocol prin pădure,

salcîmii-s în floare, cum s-ar zice,

și mireasma lor e doar respirație neoprită

pînă la capătul nopții.

Orice metaforă ai inventa, nu poți întrece

clipele ce vin peste tine.

Deasupra capului tău

Dumnezeu ține în palme o ciocîrlie

cum doar El știe,

ca nu cumva, din greșeală, doar greșește și ea,

moartea s-o coboare-n țărînă.

După un gard de spini

dai peste un ogor arat cu calul

în care a fost aruncată sămînță

cîntărită în căușul palmei.

Cuvinte de mult uitate

încolțesc neoprite în suflet.

Privești o așezare de case – e sat sau oraș?

Indeterminare în cîntec.

Poposit pe-un tăpșan verde

închipui globul lumii într-o păpădie

trecută prea repede prin primăvară,

așezată pe-o coală de hîrtie pe care

a fost însemnată cîndva o poezie…

Tot greul țărînii

acum e lumină.

Totu-i ușor.

Și sufletul nu mai vrea să se ascundă

pe căile anonime ale sîngelui,

se ridică – încet, încet, iubitor, întremat de noi încolțiri –

spre înaltul

de nimeni știut.