Liniştea fricii

„Exist doar atît cît îngerul meu
nu-și ia zborul din metaforele imaginate de mine.”
OLIMPIU NUȘFELEAN „În liniștea fricii”
(Galaxia Gutenberg, Bistrița - Târgu Lăpuș, 2024, 102 p.)
„Liniște” și „frică” – trăiri și stări de spirit de ecouri onto-existențiale – sunt lexeme din arealul poeticilor moderne, traducând atât un sentiment de fragilitate a ființei umane față de condiția sa, cât și o atitudine de repliere, de apărare, față de iminentele amenințări date ori conjecturale. Concepută astfel în ideatica sa, poezia lui Olimpiu Nușfeleanu se fixează „În liniștea fricii” (Galaxia Gutenberg, Bistrița - Târgu Lăpuș, 2024, 102 p.), dezvoltând o meditație aplicată la propriu-i destin poetic și un prelung fior onto-existențial de neliniști și viziuni fantasmatice, ușor de identificat în scrierile sale de până acum. Cartea continuă, într-un mod mai limpede, epurat de expresionismul de gesticulație din precedenta plachetă „Unde așezăm plânsul copilului” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, 136 p.), acea «meditație aplicată, „cărnoasă”, implicând propria-i biografie și devenire poetică, raportabilă la o realitate care, vorba poetului, „pârâie din toate încheieturile/ zgomotos și frumos/ și nu poate fi ținută în ham/ de o gramatică matematică./(...)/ Asta-i realitatea,/ restul e poezie!” (Ce, ești poet? – Joc)», după cum scriam noi la vremea respectivă.
„Nu mai înțelegem ce se întâmplă, așa cum nu mai înțelegem semnele unei poezii...”, mărturisește, în însemnarea de pe clapetă, poetul Olimpiu Nușfelean (n. 8 iulie 1949, Șieu-Sfântu, jud. Bistrița-Năsăud), această restauratoare viziune globalist-postmodernă aducând cu sine, nu în sens corolar ci ca problemă de fond, dezorganizarea/ destructurarea sistemelor, cu extincții predictibile în toate sferele existenței socio-umane și implicit generarea unei stări de criză specifică sfârșitului de secol XX și începutului de mileniu III. De acest dat „de neînțeles” al lumii de azi (confruntată cu „războaie”, pandemii, tot felul de catastrofe etc.) încearcă a se apropia prin „poezie” autorul cărții de poeme „În liniștea fricii”, o poezie fie ea „dezinvoltă ori smerită”, însă capabilă de viza „aspirația spre înalt”, act volitiv, „sacrificial întru frumos”, lucrând „în proximitatea divinității”... Asemenea simplilor pelerini dedicați unui exercițiu asumat de pioșenie și jertfire de sine, „poetul face o mărturisire de sine în cetate, ca un gest pur personal, dar care, prin cuvânt, include și un gest de mărturisire publică (...), încercând să-și clarifice ființa, în ceea ce aceasta are propriu, cu tendința de a dărui acest gest celor care aleg să-l primească și să-l deceleze întru folos propriu, revelator.”
Concepută, astfel, drept stare inefabilă de reflecții ale sinelui, într-un regim sufletesc de „liniște a fricii” și către o lume provocându-i condiția, poezia dă glas acestui fior de neliniște, generate de „golul din mine” și „neputința” amenin- țând „să dea iar nume secolului”: „În loc de razele lunii,/ prin liniștea orașului/ pășește frica ieșită tiptil din spital –/ un mod definitiv de-a simți.”
O liniște a „fricii” (ca în anii pandemici) ia în primire natura însăși, arealul citadin, extinzându-se în lumina rece a soarelui asupra întregului topos transilvan, prin care însuși Iisus trece potrivindu-și coroana de spini înfloriți. Poetul sugerează, sub cerul ferecat, impenetrabil, deloc translucid, un peisaj asemenea „paradisului în destrămare” din poezia lui Blaga, cu semnele morții atotprezente („ciocârlia”, „vacile / slabe sau grase”, „frunza plopului”), totul în sunet de trâmbițe îngerești și de tobe / „tam-tamuri străine”, dar neauzite de „urechile surde”:
„Frica, da, înaintează prudentă pe străzi, nu i se aud pașii,
nici șoaptă, nici prăbușire de trăsnet. ....................................................
Iisus urcă un deal transilvan și își așază singur pe cap coroane de spini înfloriți – pe cînd Iuda, ascuns,
nu mai trădează pe nimeni, lăsînd istoria fără răspuns. ........................................... O fantomă cu pași de om hotărît… eresuri reinventate, povești fără tîlc…”
(În liniștea fricii)
„De ce frică în liniștea dimineții/ și nu liniște în fiordul sentimentului?/ În splendoarea izvorului tămîiet/ în șoapta eminesciană?” se întreabă retoric poetul în piesa „Despre frică”, dezvoltându-și discursul poetic astfel: „Frică de tremurul frunzei de plop/ abia trezită în respirația lui Făt Frumos/ adormit sub merii de aur?.../ Frică de ursul ce caută noaptea, ca hoții,/ mierea stupului păzit/ de cîinii care își adoră stăpînul?... / Frică de o privire care ar putea/ să te facă uitat/ în labirintul îndoielilor sale?...” Pentru ca într-un catren final să avem răspunsul frizând cu responsabilitate o artă poetică: „După un secol de cimilituri non- șalante
frica se instalează domestică în bucătăria unde se fierb dulcețurile pentru iarnă.”
Poetul Olimpiu Nușfeleanu este un reflexiv melancolizând problematic în marginea unor viziuni premonitorii. Prin „galaxia” poeziei sale se perindă deopotrivă nopți albe și nopți negre, riscând și ele „să se dea de-a dura/ pe relieful atroce al secolului”, cum un joc fără de șanse care „fascinează”: „nopți negre în care stele plăpînde se luptă/ să se agațe de firmamentul iubirilor./ Pe dibuite, melancoliile se înghesuie/ la reșapat...” Și prin toată această lume de un fantasmatic vizionarism disconfortant, poetul nu pierde din vedere momentul potrivit, posibilitatea / șansa „salvatoare”, într-o complicitate/ fraternizare cu eventualul său cititor (precum acel „lecteur, lecteur, mon frere!” din baudelairienele „Flori ale răului”, fie el și „Hypocrite lecteur, - mon semblable, - mon frère!”):
„Un fir de vînt să mă ridice în podul unui nor abia înfiripat? Și de acolo să caut ușa secretă prin care să cobor
în inima liniștită a poemului meu? Cititorule, mă poți ajuta?
(Nopți albe și nopți negre)
Remarcabilă este piesa „Laudă poetului necunoscut”, cu accente de ironie și sarcasm care stă foarte bine acestei poezii convertind realitatea la viziuni grave, presentimente thanatice, viziuni ale extincției: „Înviază mereu în laudele primarului/ din satul natal/ la fiecare patru ani de alegeri locale,/ în vreme ce ai lui/ cresc buruieni/ pe mormînt/ furioși în eternitate/ că nu le-a lăsat (doar) lor/ pămîntul în care a fost înhumat.”
În aceeași manieră ironic-demistificantă, dar trasă mai înspre sinea sa, implicând „l'écriture du moi”, o conștiin- ță scriitoricească ușor de sesizat în texte, în general, figurile „personalității” (cum ar putea fi altfel poezia!), avem poemul „Ce frumos e în Rai!”, amintindu-ne de oralitatea fantezist-ironică a liricii lui Marin Sorescu. Dar Olimpiu Nușfeleanu are acel farmec al rostirii poetice care este numai al său, ferind textele de verbiaj anodin și în doi peri, de exprimări în coadă de pește și chiar dodii. Autorul, ferindu-se a cădea în derizoriu fantezist și în disipări imagistice centrifugale, știe să păstreze „poeticitatea” / centralitatea discursului și să dea coerență eșafodajului meditativ-imagistic, precum în frumosul poem amintit: „Ce frumos e în Rai,/ de Sfintele Paști,/ cînd dai un ocol prin pădure,/ salcîmii-s în floare, cum s-ar zice,/ și mireasma lor e doar respirație neoprită/ pînă la capătul nopții./ Orice metaforă ai inventa, nu poți întrece/ clipele ce vin peste tine.// Deasupra capului tău/ Dumnezeu ține în palme o ciocîrlie/ cum doar El știe,/ ca nu cumva, din greșeală, doar greșește și ea,/ moartea s-o coboare-n țărînă.// După un gard de spini/ dai peste un ogor arat cu
calul/ în care a fost aruncată sămînță/ cîntărită în căușul palmei.// Cuvinte de mult uitate/ încolțesc neoprite în suflet./ Privești o așezare de case – e sat sau oraș?/ Indeterminare în cîntec.// Poposit pe-un tăpșan verde/ închipui globul lumii într-o păpădie/ trecută prea repede prin primăvară,/ așezată pe-o coală de hîrtie pe care/ a fost însemnată cîndva o poezie…// Tot greul țărînii/ acum e lumină./ Totu-i ușor./ Și sufletul nu mai vrea să se ascundă/ pe căile anonime ale sîngelui,/ se ridică – încet, încet, iubitor, întremat de noi încolțiri –/ spre înaltul /de nimeni știut.”
Se vede foarte bine cum, slujind poeziei sale, poetul este nu un „mânuitor” de cuvinte, ci un un „mântuitor”, vizând idealitatea, transcendentul, „înaltul”, în general acea aspirație programatică de a fi, creînd, „în proximitatea lui Dumnezeu”... Nu este deloc aici sugerată vreo aspirație/ viziune dogmatică, dimpotrivă, ni se sugerează ceea ce Blaga numea poezie „de linie înaltă”, de virtualități transfigurate cu virtuozitate. O poezie făcută nu cu cuvinte de registru angelic, serafic ori heruvimic, ci una de corporalitate imagistică concretă, cu identitatea alodiului fie urban fie tradi- țional/ sătesc, marea virtute fiind aceea
a transfigurării în idee și viziune a acestui univers înconjură- tor, însuflețindu-și harul prin transferul acelui spiritus loci pe seama unui „Genius Vision”... Este vorba de acel „Inefabil” evocat în poemul cu același titlu, asemănător cu „o minge de foc ce nu frige/ plină de neștiute înscrisuri –/ cînd Realitatea se izbește de ea”... Să reținem conjuncționarea adversativa Inefabil vs. Realitatea, exprimând exact regimul acestei poezii de excelsior transfiguratoriu...
O artă poetică (una din mai multe, dovadă că poetul este obsedat/ complexat/ definitiv hotărât a-și „mărturisi” profesiunea de credință) este „Poezia (joc de învățat să citești)”, pe care o cităm în întregime prin frumusețea imaginilor și elogiul adus vieții, trăirii autentice (ne vine în minte postuma eminesciană „În zadar în colbul școlii”):
„Poezia nu-i o pasăre împăiată
chiar dacă ar începe să cînte fără cuvinte într-un vers celebru –
nu-i un lup care urlă la lună
chiar dacă în răutatea urletului ar intra toate scînteierile zăpezii –
nu-i ce nu știu eu și nici ce nu știi tu,
chiar dacă o cauți zadarnic într-o privire ce nu-ți spune nimic.
Poezia se ascunde de tine ca o vietate fără umbră și sare deodată în rîul hîrtiei
ca o fată ce nu se mai sfiește de tine.”
Amintind mai sus de Eminescu, putem cita și ebo- șa în spirit jocular intitulată „De-aș avè (joc)”, care trimite la debutul „elevului privatist” Eminescu din 1866, din „Familia”: „De-aș avè/ și eu o floare/ care să rîdă în soare/ și, iè,/ o mîndră de-aș mai avè/ care să plîngă/ nătîngă!”
Frumoase poezii de dragoste, nu în sensul eroticii propriu-zise, ci în acela al citirii unor semne ale feminității și ale unor reverii potențiale, inclusiv de substrucție biblico-mitologică, reușește Olimpiu Nușfelean în texte precum: Ea trece strada, Să mori din dragoste, Da, bine!, Reveniri ș.a.
În sfârșit, pentru conturarea mai exactă a felului în care simte realitatea și cum transcrie vizionar „fantasma” inefabilului, cităm și această poemă intitulată „La marginea disperării”: „Dintre toate nimicurile lumii,/ stînd la masa de scris,/ aleg/ nimicul nesimțitor – / cu ajutorul lui clădesc/ castele de nisip la marginea disperării –/ cu cerneala lui/ îmi scriu zilele/ pe un perete de piatră/ pe care nu-l mai pot trece.// Nisip purtat de vînturi nesfîrșite,/ petale smulse din cupa florii,/ stele ce aterizează ca proastele/ în pietrișul de lîngă rîu./ Cînd vreau să verific/ ce-am scris/ nu mai găsesc/ nici o literă întreagă.”
Poezia nu este „oglindă” în care îți tunzi mustața, nici scriere „de cai verzi pe pereți”, nici mimare de poet orfic, cu atât mai puțin badinaj de cuvinte de care „râde geniul lui Juvenal”, nici naivitate de a cădea în „capcanele lingvistice” (Celor ce scriu pe pereți).
Declarându-se autor al unei opere mai mult alcătuite din „cuvinte” decât apreciată prin „aplauze”, poetul („minte labirintică” – Lectură) mărturisește a fi "pescarul" (pescarul de cuvinte, cu navoade potrivite, desigur!) în ape „tulburate”, invitându-și prietenii la „cină”: „Sînt poetul operei fără aplauze,/ numai cuvinte, cuvinte, cuvinte/ așezate peste tulburarea apelor,/ ca să îmbunătățesc peisajul –/ nu văd cînd peș-
tele trage,/ dar sigur unul se prinde/ pentru cina cu prietenii.” (La pescuit).
Într-un „Cîntec despre îngerul trist”, poetul devine interogator-premonitiv, desigur fără soluție concretă: „Îngerul meu păzitor ce o să mai facă/ pe cînd eu nu o să mai fiu?” și, ca într-un „Exitus” înfiorat de premoniții thanatice, scriptorul se regăsește în convingerea că poezia-i va dăinui:„ Iar eu – zice el – voi continua să scriu versuri/ pe spatele urma- șilor voștri/ aplecați sub povara/ unei galaxii dispărute.” Sau, scrie poetul într-un „Cîntec final”, își va îngropa „sicriul”, nu în pământ, nici în cer, ci în uitare, „dar durerea aceasta/ nu mai poate/ s-o simtă.” Sau: „Voi fi, zice el, potrivit criteriilor voastre,/ ceea ce nu am mai fost:/ humă umilă amestecată cu scuipatul divin,/ dar valoros în ceea ce-i de disprețuit.” (Exitus).
Să reținem și versurile de pe coperta a IV-a, sugerând același regim al „Înaltului”, excelsior absorbant de destin artistic: „Și dacă Dumnezeu ar călca/în trecere/ peste foaia mea de hârtie/ abia scrisă/ ce ar fi:/ Dispreț sau Înălțare la cer”
Foarte la locul ei această modestă ipostază de poet „fără aplauze”, dar modestia invocată în cazul de față nu își are locul aci, tocmai pentru că Olimpiu Nușfelean este un poet autentic, robust, de o solaritate septentrională difuză în peisaj specific, stăpân pe un discurs care merge din plin, nu „în gol” precum al unor contemporani gonflați de conjuncturi și de dubioase strategii conjecturale, unii pe val, dar scribi modești, îmbălsămați cu premii cărora numai Timpul le va dovedi complicitățile și futilitățile demeritului...
NB. Rezonant-empatice desenele semnate de Ioana MORONKA. Felicitări!