Clipa de îndumnezeire

Părintele Eugen Bologa... Multă vreme – mai bine de cinci decenii – a păstorit satul, cu har și tragere de inimă. Parcă-l văd: figură bizantină – înalt, uscățiv, mai mereu cumva trist-surâzător, cu voce domoală, caldă, era întruchiparea „apostolului” pe care aveam să-l întâlnesc mai târziu în poemul lui Octavian Goga, dar un apostol încă în putere, nu „moșneag albit de zile negre”. Trecea adesea pe uliță, în straie „nemțăști” de lucru, întorcându-se spre casă, ostenit și asudat de la coasă, de la sapă, de la întors fânul, cu uneltele pe umăr, cu mâini muncite, ca orice țăran. Modest, smerit, dacă-ntâlnea pe cineva, fie și copil, răspundea la „săru’ mâna, părinte!” cu „Domnul cu tine!” sau cu „Doamne-ajută!” și se oprea întotdeauna din drum să stea puțin de vorbă. Apoi, duminica sau de sărbători, la slujbă, în veșminte preoțești, se transfigura. Nu era vorba de o „imagine” construită anume, de actoricească interpretare a unui „rol”, de o simplă profesie practicată riguros. Era har. Transfigurarea venea din interior.  La drept vorbind, nu sunt sigură dacă părintele era cu adevărat înalt sau „înălțimea” de care îmi amintesc venea din lăuntru, din autoritatea lui morală.

Exista un hotar nevăzut, însă precis, între zilele de lucru – când părintele trudea ca orice sătean – și cele de sărbătoare, când celebra la altar. Era sfătuitorul și modelul micii comunități, iar asta se oglindea în ținuta și în atitudinea sătenilor care la lucru mergeau în haine... de lucru, „nemțăști” sau nu, dar la biserică veneau întotdeauna în frumoase straie populare, în „hainele ălea bune”, din respect pentru Sfânta Liturghie. Eu însămi alegeam cu emoție din straiele bunicii – cât mi s-au potrivit, că maica era mărunțică de statură – ținuta de mers la slujbă.

În biserică nu erau microfoane, cum sunt azi în bisericile de la oraș. Nici nu era nevoie! Oamenii stăteau smirnă până la sfârșit, când părintele dădea binecuvântarea și-i miruia. Nu se aflau în biserică nici ceasuri de perete care să-i tulbure pe enoriași cu ticăit monoton de „oră exactă”, căci timpul liturgic este de necuprins, nu se drămuiește cu minutarul.

Orânduise părintele și un cor de femei, altiste și soprane, cu voci puternice, limpezi de te treceau fiori când începeau să cânte.

Cel mai viu mi s-a întipărit în minte și în suflet Sărbătoarea Învierii Domnului, deși – după ce am început să merg la școală – nu întotdeauna puteam să fiu acolo, în satul natal, vacanța era... „de primăvară”, nu „de Paști”, avea date fixe, numai câteodată coincidea fericit cu sărbătoarea religioasă.

În orice caz, dacă am azi o fărâmă de credință (poate cât un bob de mac, nu de muștar, nu cât să... „mute munții”, dar cât să mă aline și să stăvilească disperările când apar momente de grea cumpănă) ea acolo își află sămânța, în sfântul lăcaș unde am și fost botezată.

La Înviere, bisericuța înălțată pe dâmbul din inima satului devenea neîncăpătoare, se stătea și pe afară. Dar nici atunci nu era nevoie de microfoane. Toți ascultau cu sfințenie, fără șușoteli, fără îmbrânceli, cu adevărat se lepădau de „toată grija cea lumească”, așa încât se auzea limpede, fără artificii tehnice, fiecare cuvânt al preotului. Nu-mi amintesc să fi fost nevoit vreodată părintele Eugen Bologa să întrerupă slujba ca să-i roage pe credincioși „faceți liniște, oameni buni!” sau „puțină liniște, oameni buni!”, cum se întâmplă prea adesea acum la oraș, când zarva, graba și frământările pământene ale celor veniți la slujbă depășesc până și puterea amplificatoarelor de voce.

La Mihai Viteazu, când părintele rostea Cristos a înviat!, răspunsul – Adevărat a înviat! – venea puternic, răspicat, de la toți într-un glas, de răsunau, tresărind, și aerul, și ulița, și pădurea de pe coastă, și apa din vale, și crucile din cimitirul de pe costișa din Vie. În liniștea nopții, vestea Învierii Domnului Iisus Cristos, însoțită și de cântarea clopotelor, umplea văzduhul.

Iar când începea corul să cânte Cristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, cânta toată suflarea din biserică și din jur, de simțeai că nimic, nici măcar funia implacabilei gravitații,  nu te mai leagă de pământ. Simțeai că levitezi, că te desprinzi de lut, că te înluminezi și că, într-adevăr, se petrece în ființa fiecăruia un miracol al credinței, al propriei învieri și al propriei înălțări lăuntrice. Că, în clipa aceea binecuvântată, duhul bunătății sufletești, al gândului curat și al iubirii atotțiitoare triumfă asupra oricăror încâlcite uneltiri vrăjmașe, necurate.

Nu m-aș fi mirat deloc să văd crescând atunci pe umerii sătenilor aripi de înger, nici să văd licărind pe creștetele lor aureole fine de lumină lină. Fie și numai o dată pe an, se sălășluia în toți cei prezenți clipa de îndumnezeire. Chemarea mult-așteptată Veniți de luați lumină! aprindea nu doar lumânările binemirositoare, din ceară de albine, din mâinile credincioșilor, aprindea și candele în inimi.

După slujbă, îndoita lumină, biruitoarea nopții de-afară și dinlăuntru, curgea pâlpâind domol pe ulițe, purtată de toți acasă, ocrotită cu grijă, ca să nu se stingă înainte de a fi trecut pragul casei.

Maica păstra apoi, la îndemână, în firidă sau în sertarul mesei din căsuță, un rest din lumânarea de la Înviere. Să poată aprinde oricând lumina ei – scut apărător al casei – în caz de „vreme năpraznică”, de „vreme tare” (situații totuși rare, pe-atunci), cu nori grei, întunecați, cu fulgere și trăznete amenințătoare sau cu „piatră”, cu grindină.

Odată ce, la un timp după pensionare, părintele Bologa s-a retras din lumea satului meu și, mai apoi, a purces la cele nevăzute, trecând vămile spre tărâmul unde drepții se odihnesc, nu s-a dus numai „rânduiala” pomenită de Maria, s-a dus și statornicia. În urma lui, alți preoți au venit, au plecat... Care cum a putut, cât și cum s-a priceput, a făcut câte ceva, s-a străduit, s-a îngrijit să nu se ruineze vechea bisericuță cu din ce în ce mai puțini enoriași. Dar nu s-au statornicit. N-au prins rădăcini prea adânci, să păstorească îndelung. Au fost trecători mai mult sau mai puțin grăbiți prin sufletul satului. E de înțeles. E omenesc.

Cine să mai prindă rădăcini de-o viață-ntreagă într-un sat care, după veacuri de existență, discret, așa cum a trăit, se stinge? Se „topește” încet, ca țurțurii de gheață de la streșini când lăcrimează sub razele unui înșelător soare primăvăratec.

Mihaela Malea Stroe