Unde sunt simbolurile economiei locale la Bistrița? NU NE VINDEM ȚARA – între slogan și realitate

 

 

„Nu ne vindem țara!” — un slogan care răsuna puternic în primii ani de după Revoluția Română din 1989. Era mai mult decât o lozincă. Era o speranță. O promisiune. Un legământ tacit între un popor abia ieșit din întuneric și viitorul său.

 

Cei care îl rosteau credeau într-o Românie puternică, construită pe ceea ce avea deja: industrie, resurse, inteligență, muncă. Credeau că ceea ce s-a creat în această țară aparține, în mod legitim, poporului. Dar, aproape imediat, acest ideal a început să fie ironizat. Ridiculizat. Minimalizat.

 

Au apărut „băieții deștepți”.

 

Pentru ei, viitorul nu însemna consolidare, ci vânzare. Nu dezvoltare, ci lichidare. Argumentul? Nevoia de valută. Deschiderea către Occident. Integrarea. Etichetele au curs rapid: cine nu era de acord devenea „anti-european”, „retrograd”, „nostalgic”.

 

Dar o întrebare simplă rămâne: au uitat cei care au preluat România că aceasta nu avea datorii externe majore? Nu, nu au uitat. Doar că altceva le lipsea — accesul la resursele convertibile, la capitalul rapid, la câștigul imediat.

 

Și atunci a început vânzarea.

 

Fabrici, uzine, terenuri, resurse. De la subsol, la sol și până în aer. Totul a devenit marfă. Totul a devenit negociabil. Iar cei care semnau nu erau simpli executanți. Erau beneficiari direcți sau indirecți ai acestor tranzacții.

 

Astăzi, privind înapoi, bilanțul este dureros.

 

Unde sunt marile platforme industriale? Unde sunt simbolurile economiei locale? La Bistrița, lista e cunoscută și apăsătoare: CPL, Sticla, Netex, Mătasea, Mecanica, IUT. Nume care odinioară însemnau locuri de muncă, stabilitate, identitate. Astăzi — tăcere. Ruine. Sau, mai grav, uitare.

 

Cine a decis? Cui s-au vândut? În ce condiții?

 

Întrebări fără răspuns.

 

Și poate cel mai grav nu este faptul că s-a vândut. Ci faptul că nu a răspuns nimeni. Nicio responsabilitate. Nicio asumare. Doar averi crescute spectaculos pentru cei care au avut pixul în mână în momentele „decisive”.

 

Iar prezentul pare să repete trecutul.

 

În aceste zile, numele lui Ilie Bolojan apare din nou în contextul unor posibile „optimizări”, „reorganizări”, „valorificări de active”. Termeni eleganți pentru același proces vechi: înstrăinarea.

 

Oare mai există ceva de vândut?

 

Oare mai există ceva de apărat?

 

Și, mai ales: mai există conștiință?

 

„Nu ne vindem țara” nu mai este astăzi un slogan. Este o întrebare. Una incomodă. Una care ne privește pe toți.

 

Pentru că, dincolo de vinovați și de tăceri, rămâne o realitate simplă: o țară nu se pierde într-o zi. Se pierde puțin câte puțin. Cu fiecare semnătură. Cu fiecare compromis. Cu fiecare tăcere.