110 ani de la nașterea Monseniorului Grigore Zăgrean. In memoriam

Trecând peste tăcere

 

Aproape 42 de ani, Biserica Blajului

a fost scoasă din paginile istoriei poporului român.

,,Sunteți scoși în afara legii”

(Decretul 358 din 1 decembrie 1948),

le-a spus Patriarhul României, de atunci, însoțit de Vicarul său,

în seara zilei de 3 decembrie 1948,

Episcopilor greco-catolici, închiși la Dragoslavele.

,,Articolele seci ale decretului tăiau în carne vie”

(Tatiana Niculescu - ,,Sfântul nr.6” – Editura ,,Humanitas”, 2025),

,,nu le lăsau nici măcar demnitatea împotrivirii” (T N).

În aceste condiții, Biserica lui Inochentie Micu Klein,

s-a mutat în catacombe, a devenit ,,Biserica tăcerii”,

deposedată de toate bunurile sale a devenit ,,Biserica furată”.

Repercusiunile acestui Decret criminal,

au poziționat pe învinși și pe învingători,

în posturi diferite, de victime și de călăi

(Ana Blandiana - ,,Cardinalul Iuliu Hossu, ca simbol”).

Furtuna Decretului l-a alungat și pe tatăl meu,

preotul Grigore Zăgrean din Biserica din Șopteriu.

Dar Dumnezeu, cum ar spune poetul Ion Mureșan,

,,în marea lui bunătate, nu se oprește aici” (,,Poemul alcoolicilor”)

și i-a scos tatălui meu în cale,

Cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic,

viitoarea lui Catacombă,

loc potrivit și mai ferit,

de ochiul flămând al Securității.

Sub lumina zilei, tata era muncitor la ștrec,

la târnăcop și la lopată,

la burat și ripat.

Continua să creadă și spunea și altora,

că vor veni americanii

și îi vor înlătura pe comuniști,

că regele Mihai va reveni pe tron,

că el se va reîntoarce în altarul Bisericii din Șopteriu.

Tata nu-și părăsea visele, de revenire a normalității,

în țara noastră, nu putea fi descumpănit, ca badea Gheorghe a lui Rohan

( V. I. Pica - ,,Libertatea are chipul lui Dumnezeu”, Editura ,,Arhipelag”,

Târgu-Mureș, 1993):

,,nimeni nu mai vine. nici Mihai, nici americanii.”

El credea, sub obrocul tăcerii,

continua să-l slujească pe Dumnezeu

și Cantonul a ajuns, a doua Biserică din sat,

Greco-Catolică și clandestină,

cu o cruce invizibilă deasupra ei,

pe lângă cea Ortodoxă, din centrul Chintelnicului.

Credincioșii curgeau spre ea, spre Canton,

se înfruptau din tăria credinței, transmisă de tata,

erau convinși de preotul care liturghisea în fața lor,

că Dumnezeu va ridica piatra de pe mormântul

Bisericii lor, ,,la timpul potrivit”, așa

cum i-a spus tatălui meu Arhiereul Iuliu Hossu,

atunci când l-a vizitat la Mănăstirea Căldărușani,

unde acesta avea domiciliul obligatoriu.

Afară, pe ,,piața” comunismului multilateral dezvoltat,

Biserica tatei nu mai exista,

dar ea renăștea în catacombe,

cu fiecare Liturghie, cu fiecare botez,

 cu fiecare cununie clandestină.

De pe altarul improvizat,

în camera mare a Cantonului,

tata tăia felii de speranță

și le împărțea celor prezenți la Liturghiile sale.

Nu l-au putut opri nici șicanele Securității,

nici grijile aproape insurmortabile,

pentru cei nouă copii ai familiei sale.

Împărțea ,,spațiul liber de communism”,

din Biserica de la Canton,

cu credincioșii, prezenți la Liturghie.

veniți aici, cu grele riscuri asumate.

Pe toți, părintele meu îi convingea

că ,,sezonul” comunismului se va prăbuși.

Uneori nu credeam nici noi asta,

dar el a intuit sfârșitul lui.

Aș putea spune, că asemeni Episcopului Iuliu Hossu,

cel care l-a hirotonit,

tata a urmat ,,Calea Necunoscută” (Tatiana Niculescu)

a lui Dumnezeu, s-a lăsat purtat de intențiile acestiuia.

A avut șansa să ajungă din nou în altar,

în fața credincioșilor, mulți dintre ei,

participanți la Liturghiile de la Canton.

Previziunile lui s-au adeverit

și tata a fost un învingător.

A trecut peste ,,pragul”  tăcerii,

scriind în anonimat un  ,,Mic tratat de demnitate” (Ioan Turc).

Din păcate, mama nu a mai apucat,

să asiste la o Liturghie oficiată de tata,

în Biserica din Bistrița, a cărei înălțare a dirijat-o.

                                                                                  Ion Radu Zăgreanu