MAICA DOMNULUI SI POZIŢIA SA SPECIALĂ ÎN BISERICĂ

În Sfânta Scriptură avem două modalităţi de prezentare a Maicii Domnului, una prefigurativă sau tipică, în vechiul Testament, şi alta direct sau deplin revelată, în Noul Testament. Spre deosebire de celelalte femei menţionate în Vechiul şi Noul Testament, numai Maica Domnului a fost obiectul unor profeţii. Isaia a prezis că Fecioara va naşte pe Mântuitorul în chip minunat, ca un mare semn dumnezeiesc de izbăvire a poporului ales şi de mântuire a lumii. Ezechiel a profeţit despre Maica Domnului ca Pururea Fecioară în viziunea sa despre noul templu al lui Dumnezeu, de asemenea, dreptul Simeon a prezis suferinţa Maicii Domnului, „Şi prin sufletul tău va trece sabie”[Luca 2, 34-35].

Biserica Ortodoxă învaţă că numai lui Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, i se cuvine adorare sau închinare, iar Maicii Domnului, sfinţilor, îngerilor, sfintelor moaşte, Sfintei Cruci, se cuvine să dăm cinstirea potrivită. Întrucât Maica Domnului este cea dintâi dintre sfinţi, ei i se acordă prea cinstire, supravenerare, iar sfinţilor doar cinstire sau venerare. Cel mai substanţial argument pentru prea cinstirea Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă îl constituie respectul dat de Însuşi Mântuitorul propriei Mame în timpul copilăriei şi adolescenţei, apoi în decursul lucrării Sale publice când, la rugămintea ei, a făcut minunea din Cana Galileii, sau când a încredinţat-o ucenicului prea iubit în ultimele clipe ale vieţii Sale pământeşti. Când, prin formule eretice subtile s-a încercat să se altereze doctrina ortodoxă despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi despre adevărata prea cinstire ce se cuvine Maicii Domnului, episcopii Sinodului Ecumenic de la Efes din anul 431, au definit atât dogma hristologică împotriva lui Nestorie cât şi atributul de „Născătoare de Dumnezeu” pentru Maica Domnului. De la mijlocul secolului 4, înainte, în Biserica Ortodoxă, aşadar, s-a menţinut neschimbată învăţătura că Maica Domnului a născut cu trup omenesc real pe Fiul lui Dumnezeu cel născut din Tatăl înainte de toţi vecii, cum se stabilise deja în şedinţele Sinodului 1 Ecumenic de la Niceea în anul 325 şi cum se mărturisea în Simbolul de credinţă. Sinodul de la Efes a întărit şi el, cu detalii, învăţătura ortodoxă despre Născătoarea de Dumnezeu, iar mai târziu, Sinodul 7 Ecumenic de la Niceea în 787, a reafirmat această învăţătură, împreună cu învăţătura ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane, a sfintelor moaşte şi a semnului Sfintei Cruci, neabătându-se de la aceeaşi învăţătură apostolică neântreruptă.

Invocarea Maicii Domnului în rugăciune se face atât în cadrul cultului public, cele şapte Laude, Sfinte Taine, ierurgii, acatiste, cât şi în spaţiul mai limitat al rugăciunii personale sau particulare. Toate rugăciunile, de sfinţire a apei, a roadelor pământului şi prinoaselor, de binecuvântare a firii înconjurătoare, din cultul Bisericii Ortodoxe, conţin părţi speciale adresate Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. În mod special Biserica Ortodoxă a utilizat şi utilizează în cult stihiri şi tropare, canoane şi acatiste dedicate Maicii Domnului.

Zugrăvirea chipului Maicii Domnului este foarte frecventă în Biserica Ortodoxă şi ea păstrează cu sfinţenie limitele bidimensionalităţii, lungime şi lăţime, dar nu adâncime. Vârsta Sfintei Fecioare în icoane este vârsta maturităţii materne. În braţe, Maica Domnului ţine pe Pruncul Dumnezeu, în gloria de Domn al creaţiei. Spre deosebire de această modalitate de reprezentare a chipului Maicii Domnului din Biserica Ortodoxă, în Biserica romano-catolică de multă vreme, iar în unele lăcaşuri de cult protestante în ultimele câteva decenii, Maica Domnului este reprezentată îndeobşte prin statui, introducându-se astfel tridimensionalitatea, de care se fereşte Biserica Ortodoxă. Biserica noastră ţine cu stricteţe regulile erminiilor bizantine, introducându-se doar ici acolo unele detalii de vestimentaţie locale sau naţionale. Chiar şi atunci când nu este reprezentată pictural cu Pruncul în braţe, Maica Domnului este totdeauna aproape de Mântuitorul Hristos, ca în icoanele reprezentând nunta din Cana Galileii, diverse alte ocazii din istoria sfântă, Răstignirea, Punerea în Mormânt, Înălţarea la Cer.

Este interesant să ascultăm imnurile de laudă adresate Sfintei Fecioare de marele şi neântrecutul mariolog, Sfântul Chiril al Alexandriei, mort în anul 444. Alături de teologul, poetul şi dascălul prea luminat al Bisericii, în imnurile căruia sunt concentrate o întreagă bogăţie de imagini, de metafore şi de sentimente înălţătoare, este exprimată în acelaşi timp toată evlavia de secole a poporului creştin faţă de Născătoarea de Dumnezeu. Cel care a alcătuit buchetul cel mai strălucit de laude închinat Maicii Domnului, laude care poartă denumirea de „Acathistos”, este Serghie, patriarhul Constantinopolului, mort în 638. Acest inspirat buchet de laude este cunoscut de întreaga lume ortodoxă şi se bucură de mare trecere îndeosebi în Biserica Ortodoxă Română, reprezentând o parte deosebită din slujbele zilnice şi comune care se oficiază la biserică, îndeosebi în mânăstirile noastre.

Aşadar Maica Domnului are un loc deosebit în istoria mântuirii neamului omenesc pentru că ea este noua Evă curăţită de păcatul neascultării prin ascultarea de Dumnezeu la Întruparea Mântuitorului, este Mama Fiului lui Dumnezeu Întrupat şi întrucât Biserica este numită Trup al lui Hristos, Maica Domnului este şi Maică a Bisericii, a tuturor celor renăscuţi prin Hristos, prin sfânta Taină a Botezului.