Regele, sfetnicul şi canibalii

(sau despre aceea că nici răul nu e mereu rău şi nici binele mereu numai bine)

Într-o zi, majestatea sa făcu ce făcu şi se răni la un deget. Îl întrebă pe sfetnicul său cel mai de seamă dacă e de rău.

-E şi de rău şi ...de bine!spuse acesta.

Trecu o vreme şi degetul se infectă, rana mică devenind mai mare. Merse la sfetnic:

-E de rău sau de bine?

-E şi de bine... şi de rău.

Mai trecu o vreme bunicică şi medicii îi spuseră majestăţii sale că trebuie tăiat degetul, fiind primejdie. Regele se înfurie rău de tot:

-La-nchisoare grabnic să-l duceţi pe sfetnicul Y, că m-am săturat de tâmpeniile lui. Idiotul naibii! „E şi e bine şi de rău!”Auzi acolo! Aşa-i c-am rămas fărăr un deget?

Peste vreo două săptămâni, înălţimea sa se vindecă oarecum şi ieşi la vânătoare Luând-o la goană după un porc sălbatic, fu prins de nişte canibali. Ăştia, gata, să-l pregătească spre a fi mâncat, când observară că prinsului îi lipseşte un deget. Oftară cu toţii, fiindcă în tradiţia tribului era ca nimic să nu-i lipsească celui care trebuia mâncat; altfel s-ar putea îmbolnăvi. Astfel, îi dădură drumul. Bucuros foarte, majestatea-sa se întoarse la curte şi mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat de o aşa mare năpastă. Apoi îşi aduse aminte şi de sfetnicul său şi văzu că mica lui nenorocire cu degetul i-a fost spre salvare, că altfel ar fi fost prin burţile acelor mâncători de oameni..... Merse personal la închisoare şi-l slobozi:pe prietenul sfătuitor de altădată:

- _Mă iartă- zise- pentru neghiobia mea, căci de nu era aşs cum este, nu te mai vedeam.

-Măria-ta, nu toate cele rele ale vieţilor noastre sunt spre rău şi nici toate cele bune spre bine. Singur Dumnezeu ştie care este adevăratul bine. Şi nu vă mai scuzaţi pentru răul pe care ziceţi că mi l-aţi făcut, fiindcă mi-a fost de mare folos. Dacă eram cu înălţimea voastră la vânătoare, pe mine sigur m-ar fi mâncat canibalii, fiind întreg.